Română

Pe muncitorii americani din industria auto îi aşteaptă o luptă istorică

La data de 14 septembrie expiră acordul care a fost valabil în ultimii patru ani pentru cei 114.000 de muncitori din industria auto de la GM, Ford şi Chrysler. Cele trei companii au avut în acest an un profit de peste şapte miliarde de dolari. Cu toate acestea, ele au anunţat că nu vor majora salariile muncitorilor - acestea fiind aceleaşi din 2003 - şi nici nu vor aduce îmbunătăţiri condiţiilor de muncă.

 

Dimpotrivă: companiile vor să scape de restul muncitorilor bine-plătiţi şi să îi înlocuiască cu muncitori mai slab plătiţi. Companiile sunt sprijinite în totalitate de administraţia Obama şi de Sindicatul United Auto Workers (UAW).

 

Pentru a se apăra, muncitorii trebuie să găsească căi de luptă independente de UAW. În primul rând, ei trebuie să înţeleagă că duc o luptă politică împotriva reducerilor administraţiei Obama şi că sindicatele susţin aceste reduceri.

 

Restructurarea de la GM şi Chrysler pe care administraţia Obama a întreprins-o în 2009 a fost punctul culminant al unui atac de treizeci de ani asupra muncitorilor din industria auto. Casa Albă, sprijinită de UAW, a ameninţat cu închiderea fabricilor şi a redus la jumătate salariile de bază, a abandonat sute de mii de pensionari şi familiile acestora unui sistem de asigurare subfinanţat (care este controlat de UAW), a tăiat plata majorărilor salariale anuale şi a beneficiilor şi a eliminat protecţia împotriva concedierilor.

 

Economia Statelor Unite foloseşte acest regres pentru a reduce salariile tuturor muncitorilor. Aceasta înseamnă că profiturile corporative continuă să crească, deşi şomajul în masă este în creştere şi economia alunecă în recesiune.

 

Nivelul scăzut al salariilor pe care UAW l-a pus în aplicare a dus la reducerile salariale ale muncitorilor din industria auto din întreaga lume. Directorul de la Fiat-Chrysler, Sergio Marchionne, a ameninţat muncitorii italieni că va muta producţia în America de Nord în cazul în care aceştia nu vor face concesii similare cu cele din America.

 

Muncitorii din UAW au fost cândva cei mai bine plătiţi lucrători din Statele Unite ale Americii. Astăzi, un lucrător nou angajat câştigă un salariu pe oră de "categoria a doua", adică paisprezece dolari. Dacă ţinem cont de inflaţie şi de taxele sindicale, acesta corespunde cu un salariu de 92 de cenţi pe oră, salariu pe care îl aveau muncitorii în 1931 - cu patru ani înainte de infiinţarea UAW. Cât despre puterea de cumpărare pe care o are un lucrător cu un salariu de "categoria întâi", aceasta a scăzut la nivelul existent cu aproximativ o jumătate de secol în urmă.

 

Programul de muncă este de zece - doisprezece ore, viteza de operare a liniilor de asamblare a fost mărită, pauzele şi perioadele de vacanţă au fost scurtate, iar lucrătorii sunt în mod constant ameninţaţi cu concedierea. Muncitorii concediaţi şi familiile acestora trebuie să îşi părăsească locuinţele şi să se mute la sute de kilometrii distanţă pentru a găsi de lucru într-o altă fabrică. La GM şi Chrysler, UAW a interzis de asemenea şi dreptul la grevă şi a promis să renunţe la negocierile colective obligatorii. În acest fel, lucrătorii sunt privaţi de posibilitatea de a negocia acordurile colective.

 

Motivul pentru această politică nu este legată de faptul că nu există bani. Motivul ţine de aroganţa şi parazitismul directorilor şi a aristocraţiei financiare în general. Ziarul Automotive News a remarcat că o creştere salarială de patru la sută şi reacordarea compensaţiei potrivit inflaţiei anuale pentru cei 41.000 de angajaţi de la Ford ar costa compania aproximativ 95.5 de milioane de dolari. Suma este mai mică decât cele 98 de milioane pe care directorul Alan Mulally şi preşedintele executiv Bill Ford Jr. le primesc împreună din opţiunile pe acţiuni.

 

Ziarul adaugă că, cu toate acestea, directorii şi oficialii din sindicat sunt de acord că creşterile salariale " nu intra în discuţie".

 

Muncitorii îşi pot apăra standardele de viaţă cu succes numai în cazul în care se rup de birocraţia sindicală, deoarece aceasta sprijină atacurile masive asupra clasei muncitoare.

 

Preşedintele UAW Bob King a spus în discursul ţinut luna trecută în faţa Clubului Economic din Detroit că sindicatul nu va împovora companiile cu "costuri fixe" (ceea ce înseamnă costuri mai mari pentru plata forţei de muncă) mai ridicate. În faţa unui public alcătuit din directori, el a adăugat că UAW a fost angajat pentru a proteja profiturile acestora şi că: "În ceea ce privesc negocierile colective pentru următorii patru ani, noi vrem să ne asigurăm că companiile noastre se îndreapta spre succes (...). Lucrul acesta nu ar fi posibil dacă am avea costuri suplimentare."

 

În 1936 - cu 75 de ani în urmă - în cadrul grevei de la GM din Flint, muncitorii au reprezentat conducerea unei clase muncitoare americane bine organizate. La acea vreme, liderii lor erau socialişti sau militanţi de stânga. Însă Walter Reuther şi alţi lideri ai atunci recent înfiinţatului UAW au subordonat clasa muncitoare Partidului Democrat şi promovării de anti-comunism a acestuia.

 

Efectele depline ale aceastei trădari istorice au fost vizibile abia la sfârşitul anilor şaptezeci. Datorită luptelor muncitorilor militanţi din anii 1960 şi 1970, precum şi a ameninţării venite de la rivalii asiatici şi europeni, directorii executivi au început să închidă fabricile şi să atace muncitorii. În anii următori, condiţiile de viaţă şi cele de muncă din toate industriile s-au deteriorat. Cu ajutorul sindicatelor au fost închise fabrici întregi.

 

Faptul că Bob King- fiul unui director pentru relaţiile de muncă de la Ford - a fost catapultat la cel mai înalt post al UAW demonstrează faptul că această organizaţie a schimbat macazul şi se afla acum de partea directorilor, bancherilor şi a statului.

 

Între timp, UAW nu mai este un "sindicat", ci o companie de miliarde de dolari a cărui obiectiv este de a proteja profiturile corporaţiilor şi stilul de viaţă privilegiat al funcţionarilor ei. Principala preocupare a acestor funcţionari este de a face parte din consiliile de administraţie şi de a convinge corporaţiile să mute producţia înapoi în SUA, astfel încât să poată profita mai mult de pe urma unor muncitori care câştigă salarii de mizerie.

 

Singura modalitate a muncitorilor din industria auto de a contracara această conspiraţie este să se rupă de UAW şi să se organizeze independent de ea. Acest lucru începe cu formarea unor comitete de bază care fac posibilă uniunea tuturor secţiunilor muncitorilor din industria auto.

 

Aceste comitete care sunt supuse controlului democratic al muncitorilor trebuie să reia lupta împotriva sistemului de salarizare în două categorii şi să reintroducă dreptul la grevă. Pentru aceasta este nevoie de mobilizarea puterii comerciale şi politice depline a clasei muncitoare. Toate fabricile care au fost închise trebuie să îşi reia producţia, iar contractantul trebuie să continue să plătească toate salariile şi beneficiile, astfel încât dreptul la un loc de muncă să fie asigurat pentru toţi muncitorii.

 

În plus, muncitorii din industria auto trebuie să fie înarmaţi politic pentru lupta împotriva administraţiei Obama. Guvernul a distribuit miliarde de dolari pentru a salva Wall Street, însă nouă ne spune că nu sunt bani. Aceasta este o minciună şi trebuie înţeleasă astfel: pentru muncitori nu sunt bani. Banii există, dar sunt în mâinile capitaliştilor.

 

Prin urmare, clasa muncitoare trebuie să se rupă de anti-comunism şi de naţionalismul sindical şi să se îndrepte spre socialism. Muncitorii din industria auto trebuie să reînvie tradiţiile socialiste ale generaţiilor anterioare. Acestea au ştiut să lupte în mod deliberat împotriva corporaţiilor, a sistemului capitalist şi împotriva celor două partide de afaceri care le apără.

 

Lupta muncitorilor din industria auto trebuie să fie conectată la lupta clasei muncitoare ca un întreg. Distrugerea locurilor de muncă, eliminarea ajutoarelor sociale şi redistribuirea bogăţiei în buzunarele celor care fac parte din clasele sociale de sus trebuie să fie oprite. Industria auto trebuie să fie transformată în proprietate publică şi plasată sub controlul democratic al clasei muncitoare, iar economia americană şi mondială trebuie să fie transformată într-o manieră socialistă.