Română

Un răspuns socialist la criza euro

Astăzi se împlineşte a treia aniversare a zilei în care gigantul de pe Wall Street, Lehman Brothers, a intrat în faliment. Criza care a rezultat pe pieţele financiare internaţionale este acum într-un colaps pe scară largă. Nu doar băncile, ci şi state întregi stau pe marginea prăpastiei financiare. Existenţa în viitor a monedei euro, cea de-a doua monedă importantă în lume după dolar, este incertă.

 

Liderii europeni se gândesc deschis la falimentul Greciei. Ministrul german al Economiei şi preşedintele Partidului Liber Democrat (FDP), Philipp Rösler, a solicitat un faliment ordonat al ţării, în timp ce prim-ministrul bavarez şi şeful Uniunii Creştin-Sociale (CSU), Horst Seehofer, a cerut excluderea Greciei din zona euro. Şi ministrul de Finanţe olandez, Jan-Kees de Jager, a aprobat excluderea Greciei din zona euro.

 

Banca elveţiană UBS a estimat costurile unei astfel de manevre. Consecinţele ieşirii din zona euro - inclusiv falimentul de stat şi corporativ, colapsul sistemului bancar şi prăbuşirea comerţului internaţional - ar costa în primul an fiecare locuitor al Greciei o medie de la 9.500 la 11.500 de euro sau 40 - 50 de procente din produsul intern brut al ţării. Costul ar creşte cu un alte 3.000 - 4.000 de euro pe cap de locuitor în fiecare an după aceea.

 

Banca japoneză de investiţii Nomura se aşteaptă ca o retragere a Greciei din uniunea monetară să ducă la o retragere masivă de capital, o tăiere a creditelor pentru companiile greceşti, perturbarea schimburilor comerciale, o creştere bruscă a şomajului şi inflaţiei şi la lipsuri de energie şi alimente.

 

Consecinţele falimentului naţional grec nu ar fi limitate doar la acea ţară. Experţii internaţionali se tem de falimente bancare, alte falimente de stat şi de sfârşitul monedei euro.

 

Instituţiile democratice din Europa nu ar supravieţui unei astfel de catastrofe economice. Experţii de la UBS nu au nici o iluzie în această privinţă. "Merită, de asemenea, observat, că aproape nici o uniune monetară modernă nu s-a rupt, fără să dea naştere la o anumită formă de guvernare autoritară sau militară sau la un război civil."

 

Multe voci îndeamnă la precauţie şi prudenţă. Cancelarul german Angela Merkel, membră a Uniunii Creştin Democrate (CDU) a cerut indirect ca Partidul Democrat şi partenerii de coaliţie ai Uniunii Creştin-Sociale să dea dovadă de reţinere. Consilierul ei, Peter Altmayer, a declarat : "Noi trebuie să îi sprijinim pe greci, nu să îi îndemnăm la faliment. Acest lucru nu ar ajuta nimănui."

 

Süddeutsche Zeitung i-a acuzat pe Rösler şi Seehofer de ignoranţă economică şi de faptul că doresc să-şi consolideze poziţiile şi a avertizat: "Expulzarea [din zona euro] nu ar fi doar un dezastru pentru greci, ci, de asemenea, şi pentru Germania şi restul Europei."

 

Criza nu decurge însă în conformitate cu normele logice, ci, mai degrabă urmărind logica intereselor de clasă. Deşi va duce evident la dezastru, naţionalismul în Europa este în creştere. Rösler şi Seehofer nu fac excepţie în acest sens.

 

În ultima ediţie a Financial Times, editorialistul Gideon Rachman notează: "Apetitul pentru cooperarea internaţională este grav diminuat. Liderii politici cheie caută spre interior ... Deoarece politica internaţională este în derivă, există un pericolul evident că lumea va aluneca în viitor spre protecţionism."

 

El face apoi o paralelă la criza din anii 1930, atunci când "o criză financiară de pe Wall Street s-a transformat într-o mare depresie, fiind urmată în Europa de creşterea protecţionismului şi a unei crize bancare."

 

Unele secţiuni ale clasei conducătoare doresc să vină în întâmpinarea acestui pericol şi a unui posibil faliment al Greciei prin extinderea pachetului de salvare a monedei euro, introducerea euroobligaţiunilor şi a unui guvern economic european. Acest lucru nu este însă un răspuns la criză, ci doar o altă formă de impunere a consecinţelor crizei asupra populaţiei.

 

Susţinătorii acestei soluţii insistă asupra faptului ca toate împrumuturile pentru ţările puternic îndatorate să fie legate de măsuri de austeritate stricte, stabilite de Uniunea Europeană. "Oricine alunecă în datorii nu mai poate să decidă singur asupra politicii ţării sale, ci trebuie să pună în aplicare deciziile de la Bruxelles", scrie Süddeutsche Zeitung.

 

Social-democraţii şi Verzii sunt entuziasmaţi în mod deosebit de această politică. Ei se oferă voluntari - asemănător lui George Papandreou în Grecia şi lui Zapatero în Spania - pentru a impune măsurile de austeritate brutale dictate de Bruxelles. În acest sens, ei se bazează pe sindicate şi pe partidele de pseudo-stânga, cum sunt Partidul de extremă stângă al Germaniei (Die Linke) şi Noul Partid Anticapitalist (NPA) din Franta, care se apropie de social-democraţi cu atât mai mai mult cu cât cei din urmă se distanţează de populaţia muncitoare.

 

Criza serveşte în acest fel ca un instrument al contrarevoluţiei sociale. În timp ce băncile sunt salvate cu trilioane de la bugetul public şi bogăţia celor super-bogaţi creşte neabătut, nivelul de trai al clasei muncitoare este împins înapoi la nivelurile care au existat în primele zile ale capitalismului industrial.

 

Diferenţa dintre partizanii şi adversarii falimentului din Grecia este că primii caută să atingă acest obiectiv printr-o luptă naţionalistă de genul fiecare împotriva tuturor, în timp ce cei din urmă încearcă să atingă acelaşi scop printr-un proces controlat sub regie europeană. Ei se tem că prăbuşirea haotică a unor ţări întregi ar provoca revolte sociale.

 

Aceasta este şi teama împărtăşită de către experţii de la UBS. Ei îl citează ca şi autoritate pe nimeni altul decât pe revoluţionarul rus Lenin. Citându-l pe economistul John Maynard Keynes, ei scriu: "Lenin a avut cu siguranţă dreptate. Nu există niciun mijloc mai subtil sau mai sigur de a răsturna bazele societăţii existente, ca distrugerea monedei sale."

 

Muncitorii nu se pot subordona niciuneia dintre taberele rivale burgheze. Ei trebuie să se opună cu vehemenţă tuturor celor care răspund la criza monedei euro vânând "grecii", dând astfel naştere la tensiuni naţionale. În acelaşi timp, muncitorii trebuie să îi respingă şi pe cei care intenţionează să consolideze instituţiile Uniunii Europene şi să instituiască o dictatură a capitalului financiar european, în scopul de a "salva Europa."

 

Soluţia la criza nu este o chestiune naţională, ci una de clasa şi de perspectivă internaţională. Nicio problemă socială nu poate fi rezolvată fără a distruge puterea capitalului financiar, prin exproprierea băncilor şi a marilor companii industriale şi plasarea lor sub un control democratic.

 

Pentru a realiza acest lucru, muncitorii din întreaga Europă trebuie să se unească şi să-şi apere necondiţionat drepturile şi beneficiile sociale. Ei trebuie să lupte pentru guverne muncitoreşti în cadrul Statelor Unite Socialiste ale Europei.

 

Partidul Egalităţii Socialiste şi Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale este singurul partid care luptă pentru această perspectivă.