După cum era de aşteptat, elita conducătoare şi mass-media din SUA au exploatat cea de-a zecea comemorare a atentatelor de la 11 septembrie, într-o altă încercare de a diminua facultăţile critice ale poporului american şi pentru a justifica crimele efectuate în ultimul deceniu în numele lor.

 

Există însă un sentiment palpabil, că aceste eforturi încep să nu mai dea rezultatele scontate. Asemănător cu tot ceea ce ţine de viaţa americană, ceremoniile oficiale comemorative din 11 septembrie au avut un caracter ritualizat, care are tot mai puţin de-a face cu preocupările reale ale oamenilor.

 

Vieţile celor trei mii de victime ale acestei crimei îngrozitoare ar trebui să fie onorate, iar cei rămaşi în urmă, sprijiniţi. Dar aceasta este ceva cu totul diferit faţă de încercarea repetată de a exploata în sensul cel mai nefast moartea lor tragică.

 

În termen de ore de la producerea atacurilor, World Socialist Web Site a avertizat într-un comunicat postat pe 12 septembrie 2001 că clasa politică va profita de acestea "pentru a justifica şi legitima războaiele prin care urmăresc interesele geopolitice şi economice ale elitei conducătoare." Această afirmaţie a fost confirmată pe deplin.

 

Participarea proeminentă al lui George W. Bush şi Donald Rumsfeld au dat comemorării din acest an un caracter sinistru. Ambii sunt responsabili pentru crimele şi ororile care au urmat după 11 septembrie. Aceştia nu pot părăsi SUA, de teamă că vor fi arestaţi pentru acuzaţii de crime de război.

 

Problema imperativă legată de cea de-a zecea aniversare este faptul că poporul american a trecut prin zece ani de experienţe amare: războaie dezastruoase, degradarea drepturilor democratice fundamentale, degradarea socială şi crizele economice.

 

În ciuda eforturilor depuse de clasa politică pentru a speria oamenii cu ameninţarea unor noi atacuri teroriste - efort manifestat într-o desfăşurare amplă a forţelor de securitate înaintea comemorării - marea majoritate a populaţiei se teme mai mult de ceea ce fac elita conducătoare şi guvernul SUA cu ei. Oamenii muncii se confruntă cu ameninţarea constantă de a-şi pierde locurile de muncă şi casele, precum şi cu distrugerea unor programe sociale vitale.

 

În timp ce mass-media publică articole şi editoriale care proclamă că 11 septembrie "ne-a unit", realitatea este că diviziunile sociale s-au manifestat încă de la început. Distrugerea Turnurilor Gemene a contribuit la încetinirea creşterii economice care a costat sute de mii de oameni locurile de muncă şi care a umplut refugiile din New York până la refuz. Însă directorii executivi s-au asigurat că atacurile nu au interferat cu creşterea profiturilor. Ei au exploatat tragedia pentru a cumpăra milioane de opţiuni de stoc la preţuri de nimic.

 

Pompierii şi cei care au răspuns apelurilor şi care suferă acum de cancer şi alte afecţiuni sunt forţaţi să se lupte cu casele de asigurări pentru ca să li se plătească tratamentele medicale. Însă în acest timp, proprietarilor terenului de la World Trade Center le sunt înmânate subvenţii masive care le asigură profituri uriaşe.

 

În pofida eforturilor de a mitologiza 11 septembrie, o mare parte a populaţiei nu crede povestea oficială a guvernului privitor la ceea ce s-a întâmplat în acea zi. Sondajele de opinie au arătat că jumătate din New York-ezii care au dus greul tragediei cred că guvernul a ştiut în avans de atacurile de la 11 septembrie şi a permis în mod deliberat ca acestea să se întâmple. Este la fel de semnificativ şi faptul că în New York, oraşul unde au avut loc atacurile, există probabil cea mai mare opoziţie faţă de războaiele lansate în numele lor.

 

Evenimentele au rămas învăluite în secret şi au fost muşamalizate. Săptămâna trecută s-a raportat că înregistrările comisiei din 11 septembrie care a emis în 2004 un raport - documente care urmau să fie făcute publice, chiar dacă în formă puternic redactată - vor rămâne sigilate la Arhiva Naţională.

 

Acea comisie a fost însărcinată nu cu o anchetă obiectivă a atacurilor şi antecedentele lor, ci cu muşamalizarea orchestrată a dovezilor conform cărora elemente din cadrul aparatului de informaţii a SUA au ştiut despre atacuri şi au fost complice la acestea.

 

Ştim că un număr din cei implicaţi în atacuri au fost supravegheaţi intens de către CIA şi FBI-ul cu doi ani înainte de 11 septembrie. Fostul şef pentru combaterea terorismului de la Casa Alba, Richard Clarke, a declarat într-un interviu acordat luna trecută, că CIA-ul ştia înaintea atacurilor că doi dintre terorişti au intrat în SUA, dar au ascuns în mod deliberat aceste informaţii faţă de celelalte agenţii.

 

Un lucru este sigur: în cei zece ani care au trecut de la atacuri, niciun individ din cercurile de informaţii ale SUA, din armată sau din conducerea lui George W. Bush sau Bill Clinton nu a fost tras la răspundere, cu atât de mult retrogradat, pentru ceea ce aparent a fost cel mai catastrofal eşec al agenţiilor de informaţii şi de securitate din istoria Statelor Unite. Din aceasta se poate trage concluzia că, în mod inevitabil, orice acuzare ar duce la alte acuzaţii care ar scoate în evidenţă probe incriminatorii a implicării statului.

 

Căror scopuri le-a servit 11 septembrie?

Publicului american i se spune că 11 septembrie "a schimbat totul." Adevărul este că politicile şi acţiunile care au fost puse în aplicare după această dată au fost în curs de pregătire cel puţin un deceniu înainte de data la care au avut loc atacurile.

 

Lichidarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 a deschis o oportunitate enormă pentru SUA - de a se proclama singura "superputere" a lumii şi de a-şi afirma hegemonia globală. Restricţiile privind militarismul SUA, impuse după Războiul Rece, au fost spulberate şi straturi predominante al elitei conducătoare americane au început să vadă utilizarea superiorităţii militare americane, până atunci necontestată, ca un mijloc adecvat de a compensa declinul prelungit a poziţiei economice globale a Statelor Unite.

 

Zbigniew Brzezinski a fost consilierul pentru securitate naţională a lui Carter şi arhitectul principal al războiului CIA sprijinit de mujahedinii islamişti împotriva regimului prosovietic din Afganistan. El a descris în 1997 scopul strategic al imperialismului american: acela de a deveni puterea dominantă în Eurasia şi de a preveni apariţia oricărui rival regional. În cartea sa The Grand Chessboard, Brzezinski a avertizat că "instinctele democratice" ale poporului american au fost un impediment pentru utilizarea agresivă a forţei militare americane în acest scop. Aşa cum s-a exprimat el, problema poate fi rezolvată numai de către "o ameninţare bruscă sau de un risc pentru sentimentul general de securitate în propria lor ţară."

 

Atacurile din 11 septembrie au oferit exact această "ameninţare bruscă sau risc”. Acţiunile militare ca represalii pentru atacurile de la New York şi Washington au avut, cel puţin un timp, sprijinul populaţiei.

 

Primul război a fost lansat pentru a răsturna guvernul taliban din Afganistan. Anterior, Washington-ul susţinuse ridicarea la putere a acelui regim. La zece ani de la începerea războiului, 100.000 de soldaţi americani sunt încă în ţară, deşi oficialii americani recunosc că acolo nu există o prezenţă Al Qaeda semnificativă. Ţara este însă un punct strategic lângă Bazinul Caspic care deţine 20 la sută din rezervele dovedite de petrol la nivel mondial şi 1 / 8 din rezervele de gaz.

 

Războiul din Afganistan a fost urmat în 2002 de emiterea de către Bush a unei strategii de securitate naţională care invocă dreptul Washingtonului de a purta un război "preventiv" faţă de orice naţiune care este percepută ca o potenţială ameninţare a intereselor sale. Această strategie a fost, de fapt, o licenţă pentru purtarea războaielor agresive care au fost repudiate în mod explicit de către tribunalele de la Nürnberg şi care au format fondul principal al crimelor de război care au fost aduse împotriva naziştilor.

 

În 2003, această doctrină a fost pusă în practică într-un război neprovocat pentru o schimbare de regim în Irak. Irakul deţine a doua mare rezervă dovedită de petrol din lume. Acest război a fost justificat cu minciuni despre legături inexistente ale irakienilor cu Al Qaeda şi cu "arme de distrugere în masă."

 

Aceste evenimente au fost etapele iniţiale ale derivei totale a politicii externe a SUA. Războaiele agresive ale Washingtonului au luat viaţa a peste un milion de irakieni, precum şi a mii şi mii de oameni în Afganistan, Pakistan şi acum în Libia.

 

Războaiele au fost însoţite de o coborâre la forme tot mai abdominale de comportament. Tortura şi asasinarea au fost proclamate deschis ca politică de stat, iar revelaţiile practicilor barbare de la Guantanamo, Abu Ghraib, baza aeriană Bagram şi de la alte baze CIA au provocat repulsie în toată lumea. Pe lângă faptul că armata americană a fost dezlănţuită, CIA-ul a devenit puternic militarizat. CIA-ul operează flotele de drone Predator care au ucis mii de oameni în Pakistan, Yemen, Somalia şi în alte ţări. Au apărut în plus şi armate de mercenari bine finanţate, conduse de companii precum Blackwater care nu se justifică în faţa nimănui.

 

Un dezastru intern după altul - inclusiv uraganul Katrina şi scurgerea de petrol BP - a expus în ultimii zece ani dezintegrarea infrastructurii de bază, inegalitatea socială omniprezentă, condiţiile precare de viaţă ale secţiunilor majoritare ale populaţiei, subordonarea tuturor aspectelor vieţii economice faţă de bănci şi corporaţii şi acumularea unei bogăţii obscene de către cei din top 1 la sută a populaţiei.

 

Rolul universal al capitalismului financiar în economia americană şi dispariţia graniţelor dintre speculaţie şi criminalitate a produs în cele din urmă destabilizarea de pe Wall Street din septembrie 2008 care a lăsat 25 de milioane de americani fără locuri de muncă.

 

Viaţa politică a fost dominată de un atac asupra drepturilor democratice. Acesta a variat de la spionaj intern la repudierea habeas corpus început sub administraţia Bush, la afirmaţia administraţiei Obama că orice cetăţean american poate fi ucis dacă este suspectat de acte de terorism.

 

Alegerea lui Obama a demonstrat imposibilitatea de a se opune războiului sau distrugerii drepturilor democratice în cadrul unui sistem capitalist bipartidist. La aproape trei ani după alegerea sa, trupele americane rămân în Irak, iar războiul din Afganistan a fost brusc escaladat. Preşedintele democrat a mers dincolo de Doctrina Bush, dând imperialismului american dreptul de a purta un război oriunde vede o ameninţare la adresa intereselor sale. Inclus în aceste "valori" este "fluxul comerţului", adică politicile pieţei libere aşa cum sunt ele dictate de băncile şi corporaţiile din SUA.

 

Această doctrină nouă a fost pusă în aplicare în războiul neprovocat din Libia. Acest război este purtat în mod deschis cu scopul schimbării de regim, precum şi pentru instalarea unui stat marionetă, mult mai subordonat intereselor SUA şi companiilor petroliere occidentale.

 

11 septembrie şi războaiele care au urmat au expus decăderea profundă a ceea ce a rămas din intelectualitatea americană. Integritatea sa a fost deja erodată prin participarea la acumularea averilor făcută posibilă de boom-ul speculativ din anii 1990. Interesele sociale nou descoperite au determinat pe mulţi din acest strat să se adapteze la imperialism - portretizând războiul din Irak ca fiind legitim, oferind justificări liberale pentru crimele Washingtonului - şi să repudieze sentimentele anti-război al unei ere anterioare.

 

Acest proces a dat roade în războiul din Libia care a câştigat sprijinul entuziast al cadrelor universitare liberale şi a categoriilor largi care erau cândva de stânga. Acestea au portretizat preluarea imperialistă a unei foste ţari coloniale drept o acţiune umanitară.

 

O expresie extremă a acestei tendinţe a fost rolul dezgustător jucat de mass-media care a sărbătorit împreună cu "jurnaliştii lor încorporaţi" fiecare acţiune militară şi minciunile cu care acestea au fost justificate.

 

Această schimbare ideologică spre dreapta a avut loc în condiţii de opoziţie populară în masă faţă de război. Opoziţia s-a intensificat, dar nu îşi poate găsi o exprimare semnificativă în programul celor două partide politice.

 

Eforturile începute de imperialismul american în 2001, care a folosit 11 septembrie drept pretext, nu a produs rezultatele dorite. Războaiele din Afganistan şi Irak s-au transformat într-un dezastru sângeros. Trilioanele de dolari care au fost investite timp de un deceniu în războai nu au condus la profiturile aşteptate din industria petrolieră, ci au agravat doar criza financiară.

 

Cu toate acestea, aceste eşecuri nu anunţă un sfârşit al militarismului american. Dimpotrivă, ele indică spre războaie mai mari şi mult mai violente în viitor. Discuţiile despre retragerea trupelor americane din Irak au fost însoţite de cererea unor operaţiuni CIA mai extinse în Iran. Se poate anticipa că războiul pentru schimbarea regimului în Libia va fi purtat şi în altw parţi ale Orientului Mijlociu şi Asia Centrală. Iar Pentagonul se pregăteşte pentru un război împotriva Chinei.

 

La ceea ce s-a referit Bush atunci când a vorbit despre "războaiele secolului 21" continuă neîncetat şi va duce în mod inevitabil la o nouă catastrofă, chiar şi mai mare.

 

Lecţia decisivă a experienţelor deceniului de după 11 septembrie este faptul că lupta împotriva războiului şi pentru apărarea drepturilor sociale fundamentale şi democratice poate fi purtat numai pe baza mobilizării politice independente a clasei muncitoare împotriva sistemului de profit, sursa militarismului şi agresivităţii.

 

Adâncirea crizei capitalismului american şi mondial inaugurează o nouă perioadă de transformări revoluţionare. Problema centrală este cea a conducerii şi perspectivei revoluţionare care să înarmeze luptele care vor urma cu un program socialist şi internaţionalist. Acest lucru înseamnă, mai presus de toate, infiinţarea Partidului Egalităţii Socialiste.