Cei care au luat parte la summitul de miercuri s-au întrecut în zilele următoare în laude aduse rezultatului acestuia.

 

Adoptând postura unui salvator al lumii, preşedintele Nicolas Sarkozy s-a adresat poporului francez la televizor şi a declarat: "Fără decizia de ieri, lumea ar fi fost cufundată în dezastru. Moneda euro este inima Europei. În cazul în care euro explodează, Europa va fi distrusă." Acum însa, pe baza deciziilor înţelepte de la Bruxelles, noi "intrăm într-o lume nouă."

 

Cancelarul german Angela Merkel a fost la fel de jubiliară atunci când a apărut în faţa presei. Ea s-a lăsat sărbătorită ca un cuceritor al băncilor, pe care le-a forţat să facă o "renunţare istorică".

 

Nici unul dintre aceste lucruri nu este însă adevărat. Chiar dacă nu am lua în considerare faptul că aproape toate detaliile acordurilor încheiate la Bruxelles rămân neclare şi urmează să fie determinate în timpul unor negocieri care vor dura săptămâni, acordul adoptat la summit va servi doar pentru a aprofunda criza actuală.

 

La baza crizei datoriei se află o problemă mai fundamentală. În ciuda faptului că a fondat Uniunea Europeană, Europa rămâne divizată în state separate. Fiecare elită conducătoare este hotărâtă şă-şi urmărească propriile interese naţionale. Sub presiunea crizei financiare internaţionale, conflictele naţionale s-au intensificat, iar UE se destramă.

 

Datele economice vorbesc de la sine. În loc să amelioreze antagonismele naţionale, introducerea monedei unice doar le-a intensificat. În cadrul celor 27 de ţări membre ale UE şi în cele 17 naţiuni din zona euro există devieri imense ale balanţelor comerciale, în productivitatea muncii, venitul mediu, puterea de cumpărare şi în inflaţie. În timp ce ţările cu o bază industrială puternică, cum ar fi Germania, se bucură de excedente comerciale mari, economiile ţărilor mai slabe se prăbuşesc din cauza concurenţei europene intense. Gradul de îndatorare foarte mare din Grecia se datorează în mare parte aceastei dezvoltări.

 

Cu toate acestea, summitul de miercuri nu a făcut nimic pentru a atenua aceste conflicte economice în creştere. În schimb, ceea ce a predominat, au fost cele mai agresive interese naţionale. Nu a mai rămas nimic din faţada de egalitate şi democraţie pe care UE urmăreşte să o menţină. Germania şi Franţa au dat tonul demonstrativ, Germania cântând la prima vioară, iar Franţa la a doua.

 

Cancelarul Merkel şi preşedintele Sarkozy s-au întâlnit înaintea summitului de mai multe ori pentru a determina cursul şi rezultatul acestuia. Miercuri noaptea, atunci când negocierile cu băncile au ajuns în impas, Merkel şi Sarkozy au intervenit personal pentru a forţa o decizie. Ceilalţi membri ai uniunii monetare ar dat din cap în semn de aprobare, în timp ce ceilalţi membrii ai UE au fost reduşi la statutul de simpli spectatori.

 

La summit, Grecia a fost forţată să cedeze suveranitatea fiscală şi să permită ca cheltuielile sale să fie permanent monitorizate de către Troica. Anterior, controalele erau făcute o dată la trei luni. Italia s-a angajat, de asemenea, să ia măsuri drastice de reducere a costurilor.

 

Încercările Franţei şi mai ales ale Germanieie de a dicta termeni altor ţări au provocat inevitabil o reacţie naţionalistă. Mişcările naţionaliste creează deja agitaţie în multe ţări europene. În secolul trecut, eforturile Germaniei de a reorganiza Europa au redus continentul de două ori la ruine.

 

Observatorii mai abili au fost capabili să identifice semnificaţia atitudinii agresive a lui Merkel şi Sarkozy.

 

Süddeutsche Zeitung a comentat vineri: "Structura de putere în Uniunea Europeană s-a schimbat permanent." Criza a împărţit UE "în zone diferite de putere şi influenţă." Germania a stabilit "ritmul şi metodele de gestionare a crizei." Franţa, care a " dominat vreme îndelungată Uniunea Europeana," a "alunecat pe locul al doilea, în urma Germaniei."

 

În acelaşi timp, a fost stabilită o ierarhie în cadrul zonei euro: "Celor în poziţii asemănătoare grecilor sau portughezilor, care depind deja de fondul de salvare, nu le-a rămas altceva de făcut decât să fie de acord cu cerinţele donatorilor " ... alţii, cum ar fi Italia, "care stă încă pe propriile picioare, dar ar putea avea nevoie în curând de ajutor" nu au o poziţie mai bună. Italia nu mai joacă "niciun rol în modelarea prezentului şi aviitorului acestui continent."

 

Cea mai mare prăpastie din UE s-a deschis însă "între ţările care au moneda euro şi cei care nu o au." Acestea din urmă au jucat doar un rol periferic şi sunt acum doar observatori atunci când vine vorba de dezvoltarea Europei.

 

Financial Times a avertizat de o întoarcere la vremurile de rivalitate a statelor-naţiune europene:"Problemele euro-ului sunt reprezentative pentru o criză de integrare mai profundă . ... Poate că cele mai recente eforturi ale liderilor zonei euro vor stabiliza moneda euro. Însa ei nu s-au adresat celei mai profunde probleme. În spatele vorbelor grandilocvente despre solidaritatea europeană a stat cândva recunoaşterea mult mai gravă, că interesele naţionale sunt urmărite cel mai bine prin cooperare. O Europă mai mare a însemnat o Franţa mai mare ... şi o Germania mai mare, o Italia mai mare şi aşa mai departe. Prin criza euro, acest proces de reformare s-a transformat într-un joc cu sumă nulă. Ceea ce încearcă să obţina Grecia, Portugalia, Spania sau Italia vor trebui să piardă Germania, Olanda şi alţii. În acest fel se revine la Europa westfalică."

 

În 1648, la sfârşitul Războiului de Treizeci de Ani, în oraşele Münster şi Osnabrück din Westfalia au fost semnate tratatele care au pus bazele pentru sistemul european de state naţiuni suverane. O revenire la acest sistem înseamnă, de asemenea, o revenire la conflictele politice, economice şi militare care au chinuit Europa timp de trei sute de ani.

 

Renaşterea intereselor naţionale în Europa este indisolubil legată de atacurile înverşunate asupra drepturilor sociale şi democratice ale clasei muncitoare. Această evoluţie a fost continuată la summit-ul de la Bruxelles.

 

Cercurile politice şi mass-media au încercat să prezinte acordul încheiat la Bruxelles - pentru o reducere de 50 la sută a datoriei greceşti - ca o lovitură pentru bănci. Acest lucru are ca scop calmarea opoziţiei faţă de bănci. Aceasta opoziţie crescândă este reflectată în prezent, printre altele, în mişcările "Ocupaţi Wall Street-ul". Realitatea este însă una foarte diferită. Acest lucru a fost demonstrat de faptul că, la o zi după reuniunea la nivel înalt, preţurile acţiunilor băncilor au crescut cu până la 15 procente.

 

Există mai multe motive pentru această reacţie. În tranzacţionarea recentă a titlurilor de stat greceşti, acestea au fost vândute la doar 40 la sută din valoarea lor nominală. Ca urmare a reducerii cu 50 la sută a datoriei, băncile pierd mult mai puţin decât au făcut-o anterior, atunci când vindeau obligaţiunile. Investitorii care au dobândit recent participaţii greceşti au chiar posibilitatea de a face un profit sănătos. Grecia va oferi la începutul anului viitor obligaţiuni noi care să le înlocuiască pe pe cele vechi. Ele vor fi mult mai sigure, deoarece vor fi garantate până la aproximativ 30 la sută de EFSF.

 

În plus, doar o mică parte a valorilor mobiliare elene sunt deţinute de investitori privaţi. Acestea sunt, la rândul lor, în majoritate bănci greceşti. Pentru a preveni prăbuşirea băncilor elene, EFSF intenţionează să investească 30 de miliarde de euro. Fondurile elene de pensii sunt şi ele puternic afectate de reducerea datoriilor. Ele nu vor mai putea să plătească pensiile curente decât în cazul în care sunt sprijinite cu zeci de miliarde de euro.

 

Datoria guvernul grec va fi de fapt redusă cu doar 30 la sută, deoarece Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii şi alte instituţii publice care deţin cantităţi mari de obligaţiuni de stat greceşti nu sunt implicate. În conformitate cu calculele optimiste ale UE, Grecia îşi va reduce datoriile sale totale cu 120 la sută din PIB până în 2020. Programele drastice de austeritate continuă să rămână în vigoare şi vor fi impuse cu mai mare fervoare. O reducere a datoriilor nu va contribui cu nimic pentru la îmbunătăţirea situaţiei populaţiei greceşti.

 

Insolvenţă de facto a Greciei serveşte ca o pârghie de înăsprire a măsurilor de austeritate din Spania, Italia, Franţa şi, în cele din urma, în Germania.

 

Indiferent cum am privi lucrurile: clasa muncitoare şi cheltuielile sociale sunce cele care vor fi afectate în final de măsurile de criză, în timp ce băncile se pot baza pe sprijin din fondurile publice. Recentul summit UE marchează doar o altă fază a redistribuirii venitului şi bogăţiei de la partea de jos a societăţii către cei de sus.

 

La această tendinţă există o opoziţie în creştere. Însa această opoziţie are nevoie de un program politic. Ea trebuie să se rupă conştient de sindicate, de social-democraţie şi suporterii ei de pseudo-stânga care subordonează oamenii muncii faţă de interesele naţionale ale respectivelor lor clase conducătoare.

 

Muncitorii europeni şi tineretul nu trebuie să permită să fie dezbinaţi prin înmugurirea naţionalismului. Viitorul se află în unitatea lor. Apărarea drepturilor sociale şi democratice este indisolubil legată de lupta pentru un guvern muncitoresc şi Statele Unite Socialiste ale Europei. Aceasta este politica susţinută de către World Socialist Web Site şi Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.