Guvernele europene încearcă pentru a doua oară în trei ani să "salveze" băncile dându-le sume masive de numerar din bugetul public. Acesta este contextul în care are loc dezbaterea rezoluţiei privind criza datoriilor europene, criză care se va rezolva printr-o "recapitalizare" a băncilor, combinată cu o "reducere" (parţială) a datoriei greceşti.
După o întâlnire care a avut loc duminică la Berlin, cancelarul Angela Merkel şi preşedintele Nicolas Sarkozy au anunţat că vor prezenta la sfârşitul lunii un "pachet cuprinzător şi convingător" pentru a rezolva criza. Ei nu au vrut însă să dea alte detalii specifice. Un summit al Uniunii Europene pe tema crizei, care era programat pentru jumătatea lunii octombrie, a fost amânat cu o săptămână pentru a da Germaniei şi Franţei timp să rezolve divergentele existente.
Acestea se referă în principal la două aspecte: alocarea costurilor şi calendarul pentru falimentul Greciei. Franţa, ale cărei bănci au investit aproape 80 de miliarde de euro în titluri de stat greceşti, doreşte să pună la dispoziţia băncilor capital din fondul de salvare a monedei euro (Fondul de Stabilitate Financiară Europeană -FESF) şi să întârzie insolvenţa sau restructurarea datoriei Greciei cât de mult timp posibil. Germania, ale cărei bănci au împrumutat Grecia cu aproximativ 18 de miliarde de euro pe care parţial le-a amortizat deja, vrea să lase sprijinirea băncilor în seama guvernelor naţionale şi să organizeze curând un faliment "controlat" al Greciei.
În ciuda diferenţelor, Merkel şi Sarkozy sunt de acord cu privire la orientarea generală: criza datoriilor europene trebuie să fie rezolvată în interesul băncilor şi în detrimentul finanţelor publice. Aceasta soluţie va aduce după sine măsuri de austeritate suplimentare, toate în detrimentul oamenilor muncii.
Reprezentanţii de vârf ai clasei politice şi financiare internaţionale - ca de exemplu şeful Fondului Monetar Internaţional (FMI) Christine Lagarde, Secretarul american al Trezoreriei Timothy Geithner, preşedintele Barack Obama şi premierul britanic David Cameron - au insistat de ceva vreme încoace asupra faptului ca Banca Centrală Europeană (BCE) şi guvernele din zona euro să deschida fluxul de numerar şi să pună sume nelimitate de bani la dispoziţia băncilor.
Guvernul german a rezistat până acum acestei tendinţe, deoarece se temea de consecinţele inflaţioniste şi pentru că i-a fost teamă că va trebui să preia datoriile ţărilor slabe. Berlinul a preferat să ofere unor ţări care se confruntă cu dificultăţi de plată sprijin sub forma unor credite, legănd acest lucru de măsuri de austeritate draconice.
Sub presiunea exercitată de pieţele financiare internaţionale, datorită scăderii preţurilor la acţiuni şi ameninţarea unor falimente bancare, Germania a fost nevoită să îţi schimbe acum cursul. Merkel s-a pronunţat duminică ferm în favoarea recapitalizării băncilor, şi anume, pentru creşterea volumului de capitalul al băncilor prin injectarea de fonduri publice.
Şi preşedintele Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Triche, a susţinut marţi, în faţa Comisiei pentru Afaceri Economice şi Monetare a Parlamentului European ideea de recapitalizare a băncilor. El a cerut politicienilor să ia măsuri imediate şi a avertizat că criza datoriei a ajuns la "dimensiuni sistemice", plasând-o pe picior de egalitate cu colapsul Lehman Brothers din 2008 şi cu toate consecinţele care au decurs din acesta.
Potrivit mass-mediei, în cercurile guvernului german se discută, de asemenea, şi despre o "impulsionare" a fondului de salvare a monedei euro - adică înmulţirea activelor sale prin diverse trucuri de inginerie financiară. Băncile vor avea astfel la dispoziţie mii de miliarde, în timp ce nivelul de trai al populaţiei va scădea chiar mai brutal. La fel şi în SUA, aristocraţia financiară ar înota în numerar, în timp ce restul populaţiei s-ar lupta pentru supravieţuire.
O reducere a datoriei de stat din Grecia ( este vorba despre o reducere de 50 - 60 la sută) pentru care pledează acum guvernul german nu ar uşura viaţa populaţiei. Dimpotrivă chiar, reducerea ar fi legată de cereri suplimentare pentru reduceri şi s-ar asemăna din punct de vedere tehnic cu un faliment. Pachetul complet a lui Merkel şi Sarkozy include, de asemenea, modificări ale tratatelor europene care ar permite UE să dicteze politica fiscală statelor membre care sunt extrem de îndatorate .
Populaţia prezintă o opoziţie covârşitoare la ideea de sprijinire a băncilor prin utilizarea fondurilor publice. Mişcarea "Ocupaţi Wall Street-ul" se răspândeşte rapid în Statele Unite şi îşi găseşte ecou şi în Europa. Cu toate acestea, niciun partid politic sau sindicat nu sprijină această opoziţie. Dezbaterile politice oficiale se învârt în jurul modului în care pot fi implementate atacurile împotriva clasei muncitoare şi în jurul soluţiilor care sunt cele mai eficiente şi prin care pot fi suprimate atacurile clasei muncitoare.
În politica oficială, termenii de "stânga" şi de "dreapta" şi-au pierdut orice semnificaţie reală. În Italia, prim-ministrul de "dreapta" Silvio Berlusconi se confruntă cu cereri de demisie care vin atât din mediul de afaceri, cât şi din secţiuni ale propriului partid. Burghezia de "stânga" este însă pregătită să pună în aplicare programul de reduceri masive pe care Berlusconi nu are competenţa de a îl efectua.
În Franţa, principalul candidat prezidenţial din partea Partidului Socialist, François Hollande, declară neobosit că el ar echilibra bugetul şi ar reduce datoria naţională într-un mod mai eficient decât o face preşedintele în exerciţiu, Nicolas Sarkozy.
Fostul cancelar german din partea Partidului Social Democrat(SPD) a anunţat că doreste o nouă rundă de bunăstare şi de "reforme" pentru Europa, după modelul celor pe care guvernul său le-a introdus în "Agenda 2010". Gerhard Schröder a declarat pentru Financial Times din Germania, că toate statele europene ar trebui să pună în aplicare reforme cum sunt cele din "Agenda 2010". "Agenda 2010" a lui Schröder a creat baza pentru o creştere masivă în Germania a unui sector cu salarii mici, în care munceşte acum o mare parte a generaţiei tinere.
Sindicatele joacă un rol cheie: ele ajuta ca cererile băncilor împotriva oamenilor muncii să fie puse în aplicare şi suprimă orice opoziţie faţă de acestea. Ele nu au organizat nicio acţiune de solidaritate cu muncitorii din Grecia şi au acceptat măsurile de austeritate ale guvernelor lor respective.
Grupurilor de pseudo-stânga din cadrul organizaţiilor cum ar fi ATTAC şi “Democraţia acum” sau celor de la periferia partidului de stânga din Germania le revine în aceste condiţii un rol important. Ele se agaţă de sindicatele reacţionare şi servesc elitei conducătoare în calitate de consilieri, aratăndu-i modul cel mai bun pentru a ascunde politica de dreapta în spatele frazelor de "stânga".
Ele resping cu hotărâre organizarea unei mişcări politice independente a clasei muncitoare. Ele insistă însă că mişcările sociale trebuie doar să exercite presiuni asupra celor aflaţi putere, nu să dezvolte o perspectivă politică independentă. În cadrul mişcării "indignados" din Spania şi Grecia, ele au insistat să nu se facă "politică" şi au interzis partidelor politice să-şi promoveze deschis ţelurile lor electorale.
Astfel, critica îndreptată împotriva Uniunii Europene şi a dominaţiei capitalului financiar se află în mâna extremei de dreapta. Ea o foloseşte pentru a direcţiona opoziţia spre naţionalism şi rasism, lucru care ar putea duce la o balcanizare a Europei.
Opoziţia împotriva jefuirii resurselor societăţii de către aristocraţia financiară şi raspunsul la atacurile masive asupra drepturilor sociale şi democratice cere un răspuns politic independent al clasei muncitoare. Clasa conducătoare nu poate fi convinsă să adopte o politică diferită doar printr-un apel la bun simţ şi conştiinţă. Sistemul capitalist se află într-o criză adâncă, iar clasa conducătoare loveşte în jurul ei asemeni unui animal rănit.
Capitalismul nu poate fi reformat, el trebuie să fie răsturnat. Băncile nu trebuie să fie "recapitalizate" cu fonduri publice, ci expropriate şi plasate sub controlul democratic al clasei muncitoare, pentru a fi folosite în beneficiul societăţii şi nu pentru profituri private.
Pentru a realiza un astfel de program socialist, clasa muncitoare din întreaga Europă trebuie să se unească. Muncitorii trebuie să infiinţeze Statele Socialiste ale Europei şi să înlocuiască astfel Uniunea Europeană a băncilor şi corporaţiilor.