Liderii Uniunii Europene s-au întâlnit miercuri seara pentru a doua oară în trei zile pentru a căuta o soluţie la criza datoriilor europene. Rezultatul întâlnirii nu fusese dat publicităţii în momentul în care acest articol a fost redactat.

 

Unul din punctele cheie ale discuţiei a fost dimensiunea reducerii datoriei de stat greceşti. Charles Dallara, directorul Institutului de Finanţe Internaţionale(IIF), care a condus negocierile în numele băncilor şi a creditorilor din sectorul privat, a declarat în timpul discuţiilor că nu s-a ajuns la "niciun consens cu privire la vreun punct al acestui acord."

 

Însă la ora 4 dimineaţa, după 11 ore de discuţii, preşedintele francez Sarkozy a anunţat în cele din urmă că investitorii privaţi au fost de acord să accepte voluntar o “reducere” de 50 la sută a valorii nominale a obligaţiunilor lor.

 

Acordul voluntar pentru o reducere a fost considerat vital pentru a preveni un aşa-numit "eveniment de credit" care ar determina plata CDS-urilor - creditele prin care au fost asigurate pierderile datoriilor din Grecia - cu consecinţe potenţial grave pentru sistemul financiar internaţional.

 

Cât de solid este acest acordul este însă o altă întrebare. Dallara a declarat că IIF va trebui să colaboreze în perioada următoare cu autorităţile pentru a "dezvolta un acord voluntar concret " şi "termenii şi condiţiile specifice" care urmează să fie convenite de către toate părţile relevante.

 

Acordul de “reducere” face parte dintr-un nou plan de salvare în valoare de 130 de miliarde de euro. Acesta ar trebui să reducă până la sfârşitul acestui deceniu nivelurile datoriei greceşti de la peste 180 la sută la aproximativ 120 la sută din produsul intern brut.

 

Există deja întrebări referitoare la anumite aspecte ale pachetului de salvare, inclusiv ceea ce Financial Times a numit "ipoteze optimiste" cu privire la veniturile pe care Grecia le va obţine dintr-un amplu program de privatizare.

 

Financial Times a citat un analist din Hong Kong care a descris pachetul de salvare ca fiind "multe cuvinte, dar puţine detalii."

 

Anterior fusese anunţat că s-a ajuns la o înţelegere privind recapitalizarea băncilor. Costul va fi în jurul valorii de 106 miliarde de euro şi are ca scop aducerea indicatorului cheie a stabilităţii băncii la 9 la sută până la sfârşitul lunii iunie 2012.

 

Nu au existat cifre exacte pentru cea de-a treia problemă cheie - extinderea capacităţii de salvare a Fondului European de Stabilitate Financiară(EFSF). Atât cancelarul german Angela Merkel, cât şi Sarkozy au indicat faptul că dimensiunea fondului ar putea fi mărită " de patru sau cinci ori", însă nu s-a indicat niciun număr precis, deoarece nimeni nu ştie exact cât de mulţi bani vor mai fi disponibili după o nouă salvare a Greciei.

 

Capacitatea EFSF va fi majorată prin furnizarea asigurărilor de risc privind obligaţiunile emise de economiile din zona euro. Unul dintre obiective este de a stimula finanţele italiene, însă valoarea pierderilor care urmează să fie acoperite nu a fost încă specificată.

 

Printre nelămuririle privind rezultatul final, singura certitudine este faptul că ultimul summit-ul este o altă etapă a unei crize care creşte rapid. Oricare ar fi deciziile luate, acestea vor fi rapede depăşite de evenimente. Acest lucru a fost cazul şi cu summit-urile anterioare - aproximativ 14 la număr - care au avut loc în ultimele 21 de luni.

 

Europa s-a schimbat fundamental în ultimele luni. Noţiunea că fondarea Uniunii Europene şi introducerea unei monede comune ar putea depăşi fragmentarea continentului în state naţiune antagoniste, s-a dovedit a fi o aberaţie. Sub presiunea crizei financiare internaţionale, conflictele naţionale reapar în Europa cu forţă răzbunătoare.

 

Liderii europeni sunt conştienţi de faptul că sunt mult mai multe în joc, decât problemele economice. Cancelarul german Angela Merkel a încheiat miercuri, înainte de a pleca la Bruxelles, o declaraţie a guvernului cu cuvintele: "Nimeni nu trebuie să creadă că încă o jumătate de secol de pace şi prosperitate este un cadou. În cazul în care euro cade, cade şi Europa. "

 

Faptul că liderii politici se confruntă cu abisul nu înseamnă şi că ei sunt dispuşi sau capabili să îl evite. Dimpotrivă, toate "soluţiile" aflate în dezbatere înainte de summit sunt doar de natură de a agrava criza. Ele sunt caracterizate de interesele naţionale şi corespund cerinţelor de pe pieţele financiare. Acestea din urmă sunt determinate să transfere întreaga povară a crizei pe umerii clasei muncitoare.

 

Convocarea de miercuri, în ultimul moment, a parlamentului german (a Bundestag-ului) trebuie privită în acest context. Merkel a refuzat mult timp să se lase legată la mâini de deciziile luate de către Bundestag. Ea s-a răzgândit la începutul acestei săptămâni şi s-a întors în Parlament cu scopul de a-şi consolida poziţia de negociere de la Bruxelles. În cazul în care alte guverne vor respinge propunerile sale, ea poate pretinde acum că spaţiul ei de manevră este limitat printr-un mandat al Bundestag-ului.

 

În acest sens, Merkel se bazează nu numai pe sprijinul partenerilor de coaliţie – CDU/CSU şi Partidul Liber Democrat (FDP) - ci, de asemenea, şi pe cel al opoziţiei social-democrate (SPD) şi a Verzilor. Toate partidele reprezentate în parlament, cu excepţia die Linke, au elaborat o rezoluţie comună care a fost adoptată cu majoritate mare în cadrul votului de miercuri. Süddeutsche Zeitung a vorbit despre "începutul unei coaliţii informale mari", adică o coaliţie a partidelor conservatoare cu SPD.

 

O astfel de coaliţie nu are doar sarcina de a consolida poziţia de negociere a lui Merkel la Bruxelles. Ea este gândită şi să îşi asume, în faţa opoziţiei populare în creştere, responsabilitatea pentru punerea în aplicare a măsurilor suplimentare de austeritate. Partidele de opoziţie, SPD şi Verzii, nu au lăsat loc de îndoială că ar sări în ajutor,dacă va fi nevoie.

 

La summit-ul de la Bruxelles s-au discutat trei probleme de bază: o extindere sau "pârghie" a fondului de salvare a monedei euro - a FESF, reducerea datoriilor din Grecia, precum şi o recapitalizare a băncilor europene.

 

EFSF a fost lansat în luna mai a anului 2010. Scopul lui a fost acela de a ajuta Grecia şi alte ţări care se confruntă cu dificultăţi de finanţare. Devine însă evident, că fondul are resurse insuficiente pentru a aborda muntele de datorii. Şi asta, în ciuda faptului că capacitatea sa de împrumut a fost mărită în luna iulie a acestui an la 440 de miliarde de euro. Deoarece Germania şi alte ţări nu doresc să mărească contribuţia ţării lor la EFSF, capacitatea sa trebuie acum majorată prin alte metode.

 

Franţa a cerut de mult timp că EFSF să primească o licenţă bancară. Acest lucru i-ar permite să ia sume nelimitate de bani de la Banca Centrală Europeană (BCE). Germania a respins categoric o astfel de acţiune, temându-se de consecinţele inflaţioniste şi de pierderea independenţei BCE.

 

Acum se pare însă că Franţa a dat înapoi. Înainte de summit erau în discuţie două variante „de pârghie“. În conformitate cu prima variantă, EFSF ar putea acţiona ca un fel de agenţie de asigurare a creditului – garantând fiecărui stat un anumit procent de credite care urmează să fie plasate pe piaţa deschisă. A doua opţiune presupune instituirea unui aşa numit “vehicul cu scop special” (SPV) care să permită altor state, cum ar fi China şi Brazilia, să achiziţioneze acţiuni mai multe deât EFSF şi alte bănci. Acest SPV ar sprijini apoi guvernele sau băncile cu probleme de lichiditate.

 

În ambele cazuri, EFSF ar fi răspunzător pentru pierderile iniţiale atunci când un stat sau o bancă nu ar reuşi să ramburseze împrumuturile. Acest lucru creşte riscul ca garanţiile pentru EFSF să nu fie achitate şi astfel vor curge miliarde suplimentare de la guverne, înspre bănci. Această variantă nu ar oferi o rezolvare a problemei datoriilor, ea doar va adânci şi extinde criza spre toţi membrii zonei euro.

 

“Reducerea” datoriei Greciei este chiar mai contraproductivă. Ea se aseamănă mai mult cu o decapitare a economiei greceşti. În public, această reducere a datoriilor este prezentată ca un act generos din partea băncilor, de a scuti Grecia de o mare parte a datoriilor sale. Acest lucru este însă departe de realitate. Multe bănci au vândut deja o mare parte a obligaţiunilor lor greceşti Băncii Centrale Europene. Iar acele bănci care s-ar aflat în dificultate după “reducere” ar putea conta pe sprijinul guvernului sau pe finanţare din partea EFSF.

 

Doar aproximativ o treime din totalul datoriilor din Grecia, în valoare de 350 de miliarde de euro, este deţinută de investitori privaţi internaţionali. O treime este acoperită de BCE, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi de guvernele naţionale. Potrivit ziarului Kathimerini, acestă ultimă treime ar putea fi scutită de o reducere a datoriei. Cea rămasă este în mâinile băncilor greceşti şi cipriote şi la Fondul Social Grec.

 

În cazul în care datoria va fi redusă cu 50 la sută, fondurile de pensii elene - care pierd deja o jumătate de miliard de euro în venituri pentru fiecare creştere a şomajului cu un procent – s-ar confrunta cu pierderi de 12 miliarde de euro. Sistemul de pensii ar fi practic în stare de faliment.

 

Supravieţuirea băncilor elene ar putea fi asigurată doar cu fonduri de stat în valoare de zeci de miliarde. O reducere a datoriilor, asemănătoare cu condiţiile de austeritate drastică ataşate "pachetelor de salvare" anterioare, ar servi numai pentru a accelera declinul economic şi social din Grecia.

 

Băncile nu au însă de ce să se teamă. Profesorul Christoph Kaserer de la Universitatea Tehnică din München a declarat pentru Süddeutsche Zeitung că "toate discuţiile referitoare la dificultăţile de ordin general ale băncilor sunt complet exagerate. Bursele de valori vor reacţiona pozitiv la faptul că datoria Greciei va fi redusă. Orice altceva ar fi un coşmar fără sfârşit. "

 

Bancile germane s-au scăpat sau au vândut în mare măsură obligaţiunile de stat greceşti. Potrivit unui analist al băncii Merck Finck: "O reducere a datoriilor între 50 şi 60 la sută nu este o problemă gravă pentru băncile private din Germania." Băncile care sunt doar parţial de stat ar fi lovite mai greu, dar ele pot conta pe finanţare publică. Marile bănci franceze sunt mai expuse decât omologii lor germani, dar şi ele pot conta pe sprijinul guvernului în cazul în care ar avea probleme din cauza Greciei.

 

Toate măsurile propuse de Uniunea Europeană şi guvernele europene pentru a rezolva criza datoriilor se rezumă efectiv la furnizarea a miliarde înspre bănci, de la guverne. Acest lucru vine într-un moment în care cheltuielile pentru programele sociale şi cele ale serviciilor pentru populaţie au fost reduse în mod drastic. Rezultatul este acele de a aprofunda, nu de a rezolva criza.

 

Elitele conducătoare ale Uniunii Europene apără interesele lor naţionale într-o manieră tot mai agresivă. Împărţite în 27 de ţări, ele sunt în imposibilitatea de a uni continentul pe o bază progresivă. Continentul european - integrat din punct de vedere economic - poate fi dezvoltat în beneficiul popoarelor sale numai pe bază socialistă. Băncile trebuie să fie expropriate şi puse sub control democratic, iar vastele resurse ale aristocraţiei financiare trebuie să fie utilizate pentru a rezolva nevoile sociale urgente.