În urma linşării fostului conducător Muammar Gaddafi, Consiliul Naţional de Tranziţie(CNT)din Libia, spirjinit de NATO, va anunţa weekendul acesta finalizarea presupusei "eliberări" a ţării.

 

Ceea ce se sărbătoreşte cu discursul care urmează să fie făcut de către preşedintele CNT, Mustafa Abdel Jalil - fostul ministru de Justiţie al lui Gaddafi - nu este eliberarea poporului libian, ci mai degrabă victoria marilor puteri imperialiste într-un război care vizează întoarcerea în timp, la zilele colonialismului.

 

Lucurul acesta a fost realizat prin intermediul unei campanii de bombardamente a NATO, campanie care a redus o mare parte din infrastructura ţării la moloz şi care a lăsat în urmă mii de bărbaţi, femei şi copii morţi sau răniţi. Criminalitatea acestei intervenţii este subliniată de ultimul său capitol, asediul barbar al oraşului de coastă Sirte şi uciderea lui Gaddafi, a fiului său şi a altor membrii ai fostului regim.

 

Aceste crime demască afirmaţia că războiul din Libia a fost purtat din motive "umanitare" şi că a avut drept scop, protejarea civililor din Libia de regimul Gaddafi. NATO a oferit în Sirte apărare aeriană armatei "rebelilor" care a efectuat un asalt sângeros asupra unui centru al populaţiei civile, pe care intervenţia SUA-NATO avea menirea de a-l proteja.

 

De la debutul său, acest război a fost unul pentru schimbarea de regim. Aceasta a fost urmărită de către Statele Unite şi puterile occidentale europene în scopul de a atinge interese geo-strategice şi economice clar definite. Obiectivele lor de război au inclus şi o încetinire a Chinei şi Rusiei, ţări care au încheiat cu regimul Gaddafi contracte importante pentru petrolul sau privind infrastructura şi armele. Prin acestea, cele doua ţări au făcut concurenţă hegemoniei Vestului într-o ţară cheie producătoare de energie de la Marea Mediterană.

 

Puterile NATO au văzut în răsturnarea lui Gaddafi perspectiva de instituire a unui control mult mai strict din partea conglomeratelor energetice majore din Vest, cum ar fi BP, ConocoPhillips, Total şi Eni asupra petrolului şi a rezervelor de gaz din Libia. Ele au văzut, de asemenea, şi posibilitatea de a instala la Tripoli un regim servil, ca mijloc de afirmare a puterii militare într-o regiune care a fost zguduită de revolte populare, atât în partea de vest, în ​​Tunisia, cât şi la est, în Egipt.

 

Regimul care se conturează la Tripoli şi Benghazi va fi unul dominat de gangsteri, de "active" din Vest şi de foşti oficiali libieni mituiţi, care vor oferi toate serviciile lor re-colonizării ţării. Numai elementele cele mai corupte din punct de vedere moral şi politic a aşa-numitei "stângi" din Europa şi America pot echivala cu această intervenţie de "eliberare" şi "democraţie".

 

Atât New York Times, cât şi Washington Post au răspuns vineri la vestea uciderii lui Gaddafi cu editoriale în care îndemnau Washingtonul să îşi asume un un rol agresiv în afirmarea dominanţei SUA în Libia. Post a scris că uciderea lui Gaddafi "trebuie să fie privită ca începutul, nu ca sfârşitul transformării Libiei." Constatând faptul că bogăţia de petrol a Libiei poate "plăti pentru o misiune de instruire din partea SUA a forţelor de securitate" , editorialul a susţinut că SUA ar trebui să "preia conducerea." Editorialul a adăugat că "stabilizarea (nt. Libiei) sub un guvern democratic ar putea duce la o schimbare mai amplă în Orientul Mijlociu, înclinată spre cei care favorizează libertatea." Cuvântul "libertate" este utilizat aici în modul tradiţional al politicii externe a SUA, pentru a semnifica existenţa sub dominaţie americană.

 

New York Times a sfătuit că "pe lânga bani - ţara este bogată datorită petrolului - Libia are nevoie de consiliere tehnică susţinută şi de angajament full-time." Fără îndoială, astfel de "sfaturi" vor cuprinde rescrierea contractelor de petrol ale Libiei.

 

Ambele editoriale includ pasaje din care reise îngrijorarea faţă de existenţa a zeci de "rebeli", a miliţiei şi a dispersării stocurilor de de arme, inclusiv a rachetelor sol-aer, care furnizează implicit un pretext pentru continuarea intervenţiei militare SUA-NATO.

 

Moartea brutală a lui Muammar Gaddafi a fost o crimă de stat cerută de Washington. Cu doar 48 de ore înainte, avioanele de luptă NATO şi un avion american de tip Predator au atacat convoiul cu care Gaddafi fugea din Sirte, lăsându-l la mila "rebelilor". Secretarul de stat Hillary Clinton a zburat la Tripoli şi a solicitat ca şeful demis al statului libian să fie "capturat sau ucis" cât mai repede posibil.

 

Inspirat de Nasserism, Gaddafi a condus lovitura de stat a unor tineri ofiţeri în luna septembrie a anului 1969. La momentul morţii sale, el abandonase orice sugestie de naţionalism revoluţionar. În acele zile de început, regimurile naţionaliste precum cel din Libia veniseră la putere într-un număr de ţări care au proclamat o agendă naţionala şi socială, agendă legată de mişcarea de masă anti-colonială.

 

În Libia, acest lucru a inclus răsturnarea monarhiei corupte a regelui Idris, care a fost complet subordonat imperialismului american şi britanic; închiderea celei mai mari baze aeriene americane de pe continentul african, Wheelus; realizarea unor contracte mai puţin profitabile pentru companiile de petrol şi impunearea OPEC de a folosi petrolul ca o armă, inclusiv prin instituirea de embargouri.

 

Aceasta a fost politica care l-a îndemnat pe Henry Kissinger, pe atunci consilier pentru securitatea naţională a SUA, să ceara în 1969 aprobarea unor acţiuni secrete pentru a-l ucide sau răsturna de la putere pe Gaddafi.

 

La fel ca toţi conducătorii naţionalişti radicali, Gaddafi a încercat să obţină pe arena internaţională un spaţiu de manevră mai larg, pendulând între imperialism şi birocraţia sovietică stalinistă, utilizând o combinaţie de represiune şi de reforme pentru a suprima luptele sociale dim interiorul ţării. Dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991 a silit Libia şi alte regimuri similare să încerce să ajungă la o înţelegere cu puterile imperialiste.

 

În 2003, în urma invaziei americane din Irak, Libia a încercat o normalizare a relaţiilor cu Occidentul. Ea a renunţat la orice ambiţii privind armele nucleare şi a condamnat terorismul, colaborând cu CIA în cruciada globală împotriva Al Qaida. Odată pornit pe acest curs, Gaddafi a fost curtat de Washington şi de fiecare mare putere din Europa de Vest care dorea contracte pentru petrol, arme şi alte acorduri lucrative.

 

Cu toate acestea, puterile imperialiste nu l-au iertat niciodată pe Gaddafi pentru radicalismul său timpuriu şi nu au avut niciodată încredere în el. Prin urmare, aceleaşi figuri politice care l-au lăudat pe Gaddafi nu cu mult timp în urmă, s-au bucurat de uciderea lui hidoasă.

 

Informată joi de moartea lui Gaddafi, Hillary Clinton - care în 2009 l-a primit pe Moatessem, fiul ucis al conducătorului libian la Departamentul de Stat - a râs şi a declarat, "am venit, am văzut, el a murit."

 

Aceasta însumează gangsterismul guvernului american. El este condus de un preşedinte care a apărut în ultimele şase luni de trei ori în faţa camerelor de televiziune pentru a cere credit pentru o crimă de stat, în unul din cazuri, pentru aceea a unui cetăţean american, clericul musulman Anwar al-Awlaki născut în New Mexico.

 

În discursul său de joi, Obama a afirmat că asasinarea lui Gaddafi a dovedit că "în lumea poate fi văzută puterea de conducere americană."

 

Acest lucru este un nonsens. Asasinatul, ca instrument continuu al politicii externe, este un simptom nu al puterii SUA, ci a declinului ei istoric. El reflectă convingerea disperată şi iraţională din cadrul elitei conducătoare, că actele de violenţă pot compensa cumva pentru criza profundă şi decăderea capitalismului american.

 

Eşecurile produse de invaziile SUA din Irak şi Afganistan au pus bazele unor noi războaie, chiar mai sângeroase. Obama a utilizat asaltul asupra Libiei pentru a formula o doctrină a războiului preventiv care permite agresiunii SUA să intervină oriunde consideră că "valorile şi interesele" sale sunt în joc. Acest lucru va duce curând la apariţia altor astfel de războaie.

 

Războiul din Libia, culminat cu uciderea lui Gaddafi, serveşte pentru a mai informa o dată oamenii muncii din toată lumea de caracterul real al imperialismului, descris de Lenin ca o "reacţie până la capăt." Razboialele de pradă duse în străinătate în interesul capitalului financiar sunt o componentă a unei politici contrarevoluţionare îndreptate în cele din urmă împotriva clasei muncitoare. Ele sunt, inevitabil, combinate cu un atac nemilos asupra drepturilor sociale şi democratice ale clasei muncitoare din propria ţară.

 

Lupta împotriva războiului este legată inseparabil de lupta împotriva distrugerii locurilor de muncă, a standardelor de viaţă şi a drepturilor fundamentale. Ele pot fi câştigate numai prin mobilizarea politică şi unitatea internaţională a clasei muncitoare în lupta pentru socialism.