Preşedintele Obama şi susţinătorii săi spun că retragerea trupelor din Irak este o îndeplinire a promisiunilor sale din campania electorală şi o întoarcere la pace. În realitate însă, ea nu serveşte decât pentru a pregăti războaie noi, chiar mai sângeroase.

 

Obama a anunţat vinerea trecută de la Casa Albă, că toate trupele americane vor fi retrase din Irak până la sfârşitul anului. Acesta este un rezultat al consecinţei faptului că premierul irakian Nuri al-Maliki refuză categoric să acorde trupelor americane din Irak imunitate în faţa legilor irakiene.

 

Pentagonul impune întotdeauna o astfel de imunitate, ca o cerinţă minimă atunci când trupele sale intervin undeva în lume. Poporul irakian a făcut însă o experienţă amară în urma acordării acestei imunităţi. Numeroase crime de război, de la camerele de tortură de la Abu Ghraib până la distrugerea barbară a Fallujah, au contribuit la faptul că nici un partid din Irak nu îşi mai permite să acorde militarilor americani o astfel de protecţie.

 

Afirmaţia potrivit căreia retragerea iminentă a trupelor este împlinirea promisiunilor electorale nu este adevărată. Data de retragere, decembrie 2011, nu a venit de la Obama, ci de la administraţia Bush care a stabilit-o în 2008, într-un acord cu Bagdadul.

 

Obama a câştigat la cea dată alegerile în primul rând pentru că s-a prezentat ca un candidat antirăzboi. Însă, asemeni predecesorului său republican, el a fost nerăbdător să renegocieze acel acord pentru a lăsa douăzeci de mii de militari americani ca "formatori" şi "consilieri" în ţară. (Ulterior, acest număr a fost redus la mai puţin de trei mii.) Pentru a realiza acest lucru, Obama a trimis un număr de secretari de cabinet şi ofiţeri superiori la Bagdad. Însă planul său a eşuat.

 

"Valurile de război se retrag", a spus Obama mieros când a anunţat vineri retragerea trupelor. Însă tocmai opusul este adevărat: valul este în creştere şi încă în creştere rapidă.

 

Războiul ilegal de agresiune împotriva Irakului durează între timp de opt ​​ani şi jumătate şi a fost bazat pe minciuni. Până în prezent, mai mult de un milion de irakieni şi aproape 4.500 de soldaţi americani l-au plătit cu viaţa. Contribuabilii americani au contribuit la război cu peste un trilion de dolari. Războiul s-a transformat într-un dezastru pentru imperialismul american, care nu a reuşit să stabilească acolo un regim marionetă de încredere. Contractele de petrol au fost atribuite concurenţilor din China şi Rusia, iar Iranul exercită în Bagdad o influenţa politică aflată în creştere.

 

Cu toate acestea, Washingtonul nu a abandonat scopurile de ruinare care au dus la război. Tendinţa spre război a apărut în principal şi datorită declinului istoric al capitalismului american. Faptul că economia americană şi mondială alunecă înspre cea mai profundă criză economică de la Marea Depresiune încoace, a accelerat acest declin. Pentru a compensa pierderea poziţiei sale ca cel mai mare producător şi dominaţia capitalismului mondial care anterior fusese necontestată, imperialismul american foloseşte tot mai des mijloace militare pentru a-şi asigura hegemonia peste regiunile de importanţă strategică, peste pieţe şi produse de bază.

 

SUA nu părăseşte Irakul în întregime, în urmă rămân aproximativ şaisprezece mii de oameni, membrii ai personalulului militar. Dintre aceştia fac parte numeroşi agenţi speciali ai CIA şi aproximativ opt mii de mercenari ai forţelor de securitate care se află sub comanda Departamentulului de Stat a SUA. Între timp continuă negocierile privind un acord cu Bagdadul referitor la alte misiuni militare.

 

Un anume Michael Knights, un consultant al Pentagonului care s-a specializat pe Irak, a sugerat într-un articol din Foreign Policy o alternativă pentru asigurarea intereselor americane. El şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la soarta armatei irakiene după retragerea trupelor americane şi faţă de ameninţarea şi influenţa crescândă a Iranului la adresa intereselor americane.

 

Knights scrie: "Pentru mulţi ofiţeri [irakieni] soluţia pare a se afla într-un conducător nou, autocrat." El citează un ofiţer, după cum urmează: "Armele şi instruirea sunt necesare, însă mai întâi avem nevoie de un om puternic care să reglementeze politica. Numai după aceea se poate dezvolta o armată. "

 

Knights descrie armata ca pe un "vas sacru, în care naţionalismul irakian arde cu putere" şi ca o instituţie care " nu cedează în faţa influenţei iraniene." El ajunge apoi la această concluzie: "Calea care trebuie parcursă va fi grea, dar legăturile care au s-au născut între soldaţii americani şi irakieni merită acestă luptă."

 

Nu mai lipseşte mult pentru a face din acest eseu un apel explicit pentru o lovitură de stat sprijinită de SUA, prin care un nou Saddam Hussein ar fi pus la putere pentru a face faţă crizei. Acest lucru a început deja cu răsturnarea şi uciderea vechiului Saddam Hussein.

 

Cuvintele lui Obama de vineri, despre o pace iminentă, au fost urmate de ameninţări războinice împotriva Iranului de la secretarul de stat Hillary Clinton şi ministrul Apărării Leon Panetta.

 

"Iranul ar putea judeca greşit atunci când ignoră întreaga regiune şi nu se aşteaptă la prezenţa noastră în multe ţări din zonă, atât în ​​baze, cât şi pentru instruire împreună cu aliaţii noştri din NATO, cum ar fi Turcia", a declarat Clinton pentru CNN duminica trecută.

 

Panetta s-a exprimat chiar şi mai clar. El a făcut referire la cei aproximativ patru mii de soldaţi americani staţionaţi în Orientul Mijlociu (23.000 dintre ei în Kuweit), care ar putea lovi Iranul în orice moment. "Noi am reprezentat întotdeauna o forţă care poate răspunde la orice ameninţări din partea Iranului", a spus Panetta.

 

După menţionările lui Obama referitoare la o "conspiraţie teroristă" bizară în care Teheranul ar putea fi implicat, aceste avertismente înseamnă o înăsprire suplimentară a ameninţărilor de război a SUA împotriva Iranului. De altfel, Washingtonul încearcă să câştige Europa de partea sa pentru noi sancţiuni împotriva Băncii Centrale a Iranului. O blocada economică ar constitui un act de război în sine.

 

Un alt aspect îngrijorător al poziţiei lui Panetta este că el percepe retragerea iminentă a trupelor din Irak ca un "punct de cotitură" în reorientarea strategică a puterii americane faţă de Asia şi Pacific şi desigur, împotriva Chinei.

 

Într-un discurs ţinut la Baza Aeriană Yokota din apropierea oraşului Tokyo, Panetta a numit o listă cu ameninţările din Asia care merită o atenţie mai mare atunci când trupele americane din Irak vor fi retrase. Acestea au inclus "puterile emergente", o aluzie la Beijing.

 

Într-un articol apărut într-un ziar japonez, el a elaborat această temă şi a subliniat că Statele Unite şi Japonia sunt la fel de ameninţate de către China. " China modernizează armata sa foarte repede", a scris Panetta ", dar nu o face transparent." China ar avea, în acelaşi timp, o prezenţa militară aflată în creştere în Asia şi Pacific. Bugetul de apărare al Chinei este în realitate mai mic de o şesime faţă de cel al Statelor Unite.

 

SUA a dus războiul din Afganistan şi Irak şi, cel mai recent, pe cel din Libia, pentru a obţine hegemonia peste unele dintre cele mai importante regiuni bogate în petrol. SUA face acest lucru nu pentru a satisface nevoile poporului american, ci mai degrabă pentru a controla resursele care sunt importante pentru rivalii capitalismului american. Prin aceasta, SUA doreşte să aibă un avantaj strategic în special asupra Chinei. Astfel, Washingtonul se îndreaptă spre o confruntare directă cu China.

 

Acesta este motivul pentru care dezastrul din Irak nu va duce la o "retragere a valulului de război", ci, dimpotrivă, va include pericolul unor conflicte militare chiar mai mari.