În urma valului de privatizări care au început după prăbuşirea regimurilor staliniste din Europa de Est în 1989, multe companii de stat au fost date la licitaţie capitalului internaţional. Consecinţele sociale au fost devastatoare, căci în urmă au rămas mii de şomeri. Guvernul român are acum în vedere un al doilea val de privatizări a întreprinderilor de stat care au mai rămas.
Un exemplu major al acestui proces social distructiv este proiectul de extragere a aurului de la Roşia Montana. Din momentul în care actul de constituire al proiectului a fost semnat, cu 12 ani în urma, el a fost conceput ca o sursă de super-profit pentru un grup de investitori mari. Proiectul - iniţiat de către un membru al Partidului Democrat Liberal (PDL), Radu Berceanu - a fost utilizat de către PDL ca parte a campaniei sale electorale.
Proiectul Roşia Montana presupune exploatarea celei mai mari mine de aur din Europa, mină aflată în Munţii Apuseni (în vestul României), din care ar urma să se extragă 300 de tone de aur şi 1.600 de tone de argint. Atât mass-media, cât statul român, care a semnat un acord de confidenţialitate cu Roşia Montană Gold Corporation (RMGC), sprijină proiectul. Acesta a fost în centrul unor controverse ample şi a opoziţiei locale.
Guvernul român a insistat că statul ar percepe o redeverenţă de 2 la sută din valoarea producţiei (estimată la 4.4 milioane de dolari anual), lăsând restul în mâinile marilor investitori privaţi. Guvernul a anunţat şi că acest lucru ar putea crea noi locuri de muncă într-o zonă în care şomajul ajunge la uimitorul procent de 80 la sută.
Exploatarea va asigura profituri fantastice unor oligarhi ai fondurilor speculative, în detrimentul a mii de muncitori, totul cu sprijinul elitei conducătoare şi a foştilor stalinişti care se specializează în organizarea vânzărilor de active publice.
Lupta pentru acreditarea de la Roşia Montană a început în 1999, atunci când compania de stat Minvest a achiziţionat licenţa de concesiune iniţială. Un an mai târziu, licenţa a fost transferată către RMGC. Acţionarul principal, cu 80 la sută, este compania Gabriel Resources, fondată în 1997 de către omul de afaceri româno-australian Frank Timiş. Frank Timiş are legături cu Partidul Democrat (PD), în special cu fostul senator Teodor Hăucă, al cărui fiu deţine Global Mineral Resources, o companie asociată cu Regal Petroleum, companie detinuţă de Timiş.
Democratul Traian Băsescu a câştigat în 2004 alegerile prezidenţiale. Noul guvern PDL (o fuziune a democraţilor cu liberalii), a dat ministrului Economiei, Adriean Videanu, undă verde pentru a anunţa că Roşia Montană ar putea fi inclusă în noul plan de guvernare.
Între timp, Timiş a achizitionat 30 la sută din Sierra Leone Diamond Company, o companie minieră de diamante din Sierra Leone. Diamantele extrase din acea zona au devenit cunoscute sub numele de "diamantele însângerate", deoarece au fost deseori folosite pentru a cumpăra arme care au alimentat războaiele civile aflate în curs de desfăşurare în Africa de Vest.
Beny Steinmetz, un miliardar israelian care deţine Steinmetz Diamond Group, o companie care controlează concesii semnificative de diamante miniere în Africa de Vest, deţine, de asemenea, o mare parte din Gabriel Resources.
Alţi investitori majori aflaţi în spatele Gabriel Resources sunt nume mari din lumea afacerilor, inclusiv miliardarii americani John Paulson şi Thomas Kaplan. Paulson&Co este un binecunoscut fond de hedging. Paulson a devenit miliardar în 2007, când a câştigat 3,5 miliarde de dolari pariind împotriva ipotecilor subprime. Pariind pe aur, el a câştigat anul trecut 5 miliarde şi a stabilit astfel un nou record pentru industria fondurilor speculative. Averea de 1,7 miliarde de dolari a lui Thomas Kaplan a fost acumulată din pariurile pe aur şi afacerile cu gaze naturale.
Clasa conducătoare din Romania a susţinut RMGC. Aprobări guvernamentale notabile, cum ar fi cea a ministerului Culturii Kelemen Hunor, s-au dovedit utile pentru creşterea valorii acţiunilor.
Preşedintele Băsescu a făcut el însuşi lobby deschis pentru acest proiect. În conformitate cu site-ul operatorului bursier canadian tmx.com, datorită eforturilor sale, capitalul social al Gabriel Resources (GBU) a crescut la Bursa de Valori din Toronto cu 83 la sută de la realegerea sa ca preşedinte, în 2009.
Principalul argument prezentat de către investitori şi de politicieni în favoarea acestui proiect este este acela că se vor crea locuri de muncă şi se va îmbunătăţi nivelul de trai al oamenilor din zonă prin instruirea lor în profesii noi. Aceasta este o minciună pentru a ascunde exploatarea brutală inclusă în cadrul proiectului, şi anume exploatarea condiţiilor sociale îngrozitoare cu care se confruntă populaţia locală.
Gabriel Resources intenţionează să achiziţioneze toate proprietăţile din zona de exploatare şi să înlăture rezidenţii. Previziunile iniţiale apreciază că aproape 2.000 de oameni vor fi strămutaţi şi aproape 1.000 de case demolate. Rezidenţii urmează să fie mutaţi într-o locaţie fără resurse de apă şi a cărui teren este prea degradat pentru agricultură. În plus, locurile de muncă create vor fi plătite cu salariu redus, iar în cazul în se vor oferi şi beneficii, acestea vor fi inadecvate. Peste 16 ani, când mina îşi va înceta activitatea, zona va fi abandonată, lăsând în urmă chiar mai mulţi muncitori şomeri.
În România, mineritul a fost o industrie înfloritoare înainte de privatizările care au început în 1989. Aproape o jumătate de milion de oameni erau atunci angajaţi în mine. Între timp au fost închise peste 100 dintre aceastea. Nerespectarea regulilor de protecţie a muncii a dus la o serie de accidente mortale. Cinci muncitori au murit într-o explozie la mina Uricani în luna februarie a acestui an, iar în noiembrie 2008 au murit 13 mineri la mina Petrila din Valea Jiului.
O altă consecinţă probabilă a proiectului sunt daunele aduse mediului şi distrugerea unor situri istorice şi arheologice romane şi pre-romane. Metodele aplicate în procesul de pregătire a proiectului minier Roşia Montană încalcă standarde internaţionale deja inadecvate, cum ar fi directiva privind evaluarea impactului asupra mediului. Acestea contrazic normele de bază ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin strămutarea forţată a cetăţenilor şi Convenţia de la Berlin, care interzice utilizarea cianurii în mineritul din UE.
Tehnica de exploatare care urmează să fie folosită pentru a extrage aurul implică tratarea minereului măcinat cu soluţie de cianură de sodiu. Este bine cunoscut faptul că scurgerile de cianura periclită serios mediul înconjurător şi pot avea efecte pe termen lung asupra sănătăţii muncitorilor. Alternativele, cum ar fi conversia cianură - cianat, folosirea amidonului şi a dioxidului de sulf ar reduce riscurile. Aceste metode sunt însă refutare de corporaţii, deoarece costurile lor ar scădea din profituri.
Minele de aur care folosesc cinaura au înregistrat o serie de accidente devastatoare în ultimii ani, de exemplu în Statele Unite (Colorado, 1993), Guyana (1995), Kîrgîzstan (1998) şi, de asemenea, în România (2000). Unul dintre cele mai grave accidente de mediu din istoria Europei - numit cel mai mare dezastru de la Cernobil încoace - a avut loc la Baia Mare, în partea de nord a României. Este vorba despre o deversare de aproximativ 100.000 de metri cubi de deşeuri lichide, conţinând 50 până la 100 de tone de cianură, precum şi cupru şi alte metale grele.
Cotidianul Evenimentul Zilei a constatat faptul că nimeni nu a fost învinuit pentru acel accident, foştii proprietari au părăsit România în 2005, fără a plăti nici o despăgubire, în timp ce mii de oameni din regiunea Baia Mare continuă să sufere de pe urma accidentului. Opoziţia faţă de proiectul Roşia Montană se bazează parţial pe această experienţă.
Pe lângă aceasta, Roşia Montană este situată într-o zonă arheologică. În mâinile unor corporaţii private, siturile şi monumente vor fi expuse în mod deschis neglijeneţei, deteriorării sau chiar distrugerii.
Proiectul Roşia Montană este un act reacţionar de prădare corporativă care are ca scop să arunce muncitorii înapoi la condiţiile de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Numai o industrie minieră aflată în proprietate publică, controlată democratic de clasa muncitoare, poate asigura salarii decente şi protecţia mediului.