Destrămarea Uniunii Europene

De Peter Schwarz
15 noiembrie 2011

Cu mai puţin de un an în urmă, căderea monedei euro şi destrămarea Uniunii Europene erau în general considerate de neconceput. Acum, acestea sunt temele dominante în politica europeană şi în mass-media.

Cancelarul german Angela Merkel a avertizat recent parlamentul, că "În cazul în care euro cade, se prăbuşeşte si Europa." Avertismente similare au fost făcute şi de către preşedintele francez Nicolas Sarkozy. Nu doar presa britanică - de obicei sceptică în ceea ce priveşte moneda euro - dar, de asemenea, şi ziarele pro-europene cum ar fi Le Monde din Franţa şi Die Zeit din Germania au început să nu mai excludă eşecul monedei europene comune.

Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a descris consecinţele economice ale unei astfel de dezvoltări în termenii cei mai direcţi. El a declarat, că colapsul din zona euro ar duce la o prăbuşire economică care ar anula instantaneu jumătate din valoarea economiei europene, iar continentul s-ar cufunda într-o depresie la fel de profundă ca cea din anii 1930.

Însă alternativa propusă de Merkel, Sarkozy şi Barroso pentru a evita o astfel de catastrofă este la fel de dezastruoasă. Ea constă în instaurarea unei dictaturi a pieţelor financiare asupra fiecărui aspect al vieţii sociale. Evenimentele recente din Grecia şi Italia confirmă acest lucru. În aceste tari este pus la putere un guvern de experţi selectaţi de către Uniunea Europeană, dar fără nici o legitimitate democratică. Sarcina lor este de a decima nivelul de trai al oamenilor prin punerea în aplicare a unor măsuri de austeritate fără precedent.

De fapt, "salvarea" monedei euro prin intermediul unor măsuri de austeritate şi destrămarea Europei nu sunt opuse, ci mai degrabă strategii politice paralele care deservesc aceluiaşi obiectiv de bază. Recentul summit UE de la Bruxelles a dat tonul pentru ambele. Pentru Grecia şi Italia au fost dictate măsuri punitive de austeritate, iar bugetul elen a fost subordonat controlului "Troicii" - Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Centrală Europeană. În acelaşi timp, nu s-a exclus nici ieşirea Greciei din zona euro.

Cancelaria lui Merkel a pregătit deja studii privind implicaţiile financiare ale unei astfel un pas. Însă dacă o ţară părăseşte zona euro, va fi greu de a evita exodul altora.

Cu toate acestea, o altă falie în UE a fost adâncită de către reuniunea la nivel înalt de la Bruxelles. Decizia de a coordona mai îndeaproape politicile financiare şi economice ale celor 17 naţiuni euro şi de a forma un fel de guvern economic va marginaliza cele zece state membre ale UE, care rămân în afara zonei euro. În curs de elaborare este astfel o divizarea Europei într-un nucleu dominat de Germania şi Franţa şi o periferie lipsita de putere. Londra a protestat în mod special împotriva unui asemenea pas.

Uniunea Europeană se confruntă cu o dilemă insolubilă. În cazul în care euro cade, UE se destramă. Dar, în cazul în care euro este menţinut în viaţă de către o Europă dominată de Germania sau de către Germania şi Franţa, acest lucru va duce, de asemenea, la destrămarea Europei. În ambele cazuri, rezultatul va fi balcanizarea Europei şi o recădere la tipul unor conflicte naţionale care au produs cele două războaie mondiale din secolul trecut.

Marxiştii au anticipat destrămarea Uniunii Europene cu mult timp în urmă. În 1920, Leon Troţki, care a considerat unificarea Europei o necesitate urgentă, a publicat mai multe articole pe aceasta tema. El a subliniat că va fi imposibil de a unifica Europa pe o bază capitalistă, deoarece proprietatea capitalistă este indisolubil legată de statul-naţiune. Burghezia, în conflict cu clasa muncitoare şi în concurenţă cu rivalii săi internaţionali, are nevoie de state naţiuni pentru a-şi apăra interesele sale de clasă şi nu poate supravieţui fără acestea.

Într-un articol publicat de Pravda în 1923, Troţki a scris: "Europa nu se poate dezvolta economic în cadrul frontierelor de stat şi vamale impuse la Versailles. Europa este obligată fie să elimine aceste frontiere sau să se confrunte cu ameninţarea unei degradări economice complete. Metodele adoptate de către burghezia aflată la guvernare pentru a depăşi frontierele pe care ea însăşi le- a creat cresc haosul existent şi accelerează dezintegrarea. "

În 1989, atunci când regimurile staliniste din Europa de Est s-au prăbuşit şi iluziile despre o Europă capitalistă prosperă erau promovate pe scară largă, Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale a scris în Manifestul alegerilor europene: "O piaţa unică europeană nu înseamnă unitatea Europei. Dimpotrivă, aceasta creează doar arena în care conglomeratele europene cele mai puternice, care s-au luptat deja în cele două războaie mondiale ale acestui secol, să reînnoiască lupta lor pentru dominaţia europeană. Se va ajunge la un nou val de concentrare şi monopolizare a capitalului, ceea ce va duce contradicţii politice, economice şi sociale existente pe noi culmi."

Evenimentele recente au confirmat pe deplin această analiză.

Progresele înregistrate în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea în integrarea economică a Europei au fost rezultatul unor circumstanţe istorice extraordinare - suprimarea luptei de clasă de către stalinism, social- democraţie şi prin imensa putere economică a Statelor Unite. Aceasta a furnizat prin Planul Marshall şi stabilirea dolarului ca monedă de rezervă mondială baza de relansare a economiei europene, devastată de război. La sudarea legăturilor dintre ţările vestice a ajutat şi frontul comun împotriva Uniunii Sovietice din timpul Războiului Rece.

Dar nici chiar cel mai puternic punct de vedere economic al statului-naţiune nu a putut oferi un cadru durabil şi viabil pentru dezvoltarea progresivă a economiei mondiale. Încercarea Statelor Unite de a reconstrui capitalismului mondial sub tutela şi dominaţia sa a creat doar condiţiile pentru creşterea unor rivali puternici în Europa şi Asia şi declinul său propriu.

Conflictele de interese naţionale nu au fost depăşite niciodată în totalitate. Procesul de integrare europeană s-a aplicat doar în conformitate cu interesele naţionale ale tuturor celor implicaţi: Germania a primit acces mai uşor la pieţele de export, Franţa a obţinut un mijloc de a controla duşmanul său tradiţional, Germania; Marea Britanie a dobândit acces la piaţa europeană după dispariţia imperiul său, păstrând în acelaşi timp rolul special al City of London. Acum însă, declinul economic al SUA şi criza financiară internaţională reînvie antagonismele naţionale în Europa.

Adepţii unei Europe unite sub auspiciile UE au făcut de multe ori o comparaţie cu SUA. Dar Statele Unite ale Americii este produsul a două revoluţii, Războiul de Independenţă din secolul 18 şi Războiul Civil din secolul 19. Ambele au fost conduse de idealuri progresiste care au inspirat milioane de oameni şi au dus la suveranitate populară şi abolirea sclaviei.

În schimb, UE nu a avut niciodată un alt scop mai mare decât ​​libera circulaţie a mărfurilor şi a capitalului. Ea a început ca a comunitate a Cărbunelui şi Oţelului şi a ajuns la apogeu, la o piaţa unică şi o monedă comună. Lipsa de sprijin popular a devenit evidentă în 2005, atunci când electoratele franceze şi olandeze au respins proiectul unei constituţii europene, deoarece aceasta avea o orientare de dreapta, neo-liberală.

Criza financiară internaţională a expus incompatibilitatea între UE şi interesele de bază ale locuitorilor săi. Uniunea Europeană nu permite alternative democratice şi progresiste. Alegerea între euro şi o monedă naţională, între UE şi suveranitatea naţională este o alegere a alternativelor reacţionare - dictatura directă a capitalului financiar sau dictatura sa indirectă, prin intermediul balcanizării continentului.

Alternativă reală este între o Europă capitalistă şi o Europă socialistă. Criza actuală indică alternativele clare spre o revoluţie socială sau o coborâre în război, depresie şi dictatură.

Nu exista nicio soluţie care să excludă rupea din strânsoarea pieţelor financiare, exproprierea băncilor, conglomeratelor corporative şi averilor private şi plasarea lor în serviciul societăţii ca un întreg. Liniile de demarcaţie din Europa nu sunt cele între greci şi germani, portughezi şi francezi sau irlandezi şi britanici, ci între clasa muncitoare care este forţată să plătească pentru criză şi aristocraţia financiară care continuă să se îmbogăţeasa împreună cu acoliţii săi din UE, guvernele naţionale şi toate partidele aflate la putere.