De la începutul acestui an a trecut cu greu o lună în care să nu aibă loc un summit important pentru a decide asupra unor noi măsuri de salvare a monedei euro. Acum, când anul se apropie de sfârşit, criza monedei euro este mai profundă ca oricând.

Crearea Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF), creşterea şi mărirea atribuţiilor sale; achiziţionarea de titluri de stat de către Banca Centrală Europeană; măsuri dure de austeritate în Grecia, Portugalia, Spania, Italia, şi Franţa; monitorizarea bugetului elen de către Troica - Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană şi FMI; schimbările de guvern din Portugalia, Grecia, Italia şi Spania, toate aceste măsuri care au dominat titlurile articolelor în ultimele luni nu au reuşit să oprească atacul pieţelor financiare. Din contră, pieţele financiare au început acum să intre in panică.

Criza datoriei s-a mutat de la periferia zonei euro la baza sa. După Grecia, Irlanda şi Portugalia a venit acum rândul Spaniei, Italiei şi chiar Franţei să plătească dobânzi mari pentru obligaţiunile lor guvernamentale, astfel încât nu mai pot scăpa din capcana datoriilor. Miercuri, o vânzare de obligaţiuni germane în valoare de 6 miliarde de euro nu a reuşit să atragă cumpărători. Analiştii au descris aceasta situaţie ca pe o "moţiune de cenzură pentru întreaga zonă euro."

Mulţi experţi nu mai cred că moneda euro poate supravieţui în forma sa actuală. Un sondaj realizat de Reuters printre 20 de academicieni proeminenţi, politicieni şi lideri de afaceri a relevat că numai şase cred că uniunea monetară va supravieţui. Alţi zece au văzut ca şi o alternativă o nouă "bază" a zonei euro, alcătuită din mai puţini membrii.

Experţii sunt de acord că colapsul zonei euro ar avea consecinţe economice şi sociale dezastruoase. Aceasta ar arunca continentul în frământări sociale şi conflicte naţionale similare cu cele din prima jumătate a secolului trecut.

În acest context, tensiunile naţionale din Europa sunt în creştere. Franţa şi Italia, susţinute de Marea Britanie şi SUA, cer crearea unor obligaţiuni europene comune (obligaţiuni euro) şi fonduri BCE nelimitate, pentru a satisface nevoile ţărilor îndatorate şi apetitul insaţiabil al pieţelor financiare. Germania a respins categoric acest lucru, insistând asupra faptului că fiecare ţară trebuie să restructureze bugetul propriu prin măsuri de austeritate dure, chiar dacă aceasta înseamnă, ca şi în cazul Greciei, recesiune şi ruină.

Miercuri, la Bruxelles, atunci când preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a prezentat planurile sale pentru obligaţiunile euro, Berlinul a reacţionat isteric. Mass-media a scris despre "provocarea lui Barroso", iar cancelarul german Angela Merkel a denunţat în faţa Parlamentului iniţiativa acestuia. Süddeutsche Zeitung a comentat: "În toată istoria UE, niciun cancelar al Germaniei nu a pălmuit până acum în public un preşedinte al Comisiei Europene, aşa cum s-a întâmplat acum."

Alexander Dobrindt, secretarul general al CSU din Bavaria, l-a atacat pe Barroso în tabloitul Bild, numindu-l "un mercenar al stării dolce vita, care doreşte să bage mâna în caseta noastră cu numerar". Ministrul Economiei, Philipp Roesler a insistat, de asemenea, că Germania îşi va asuma răspunderea financiară pentru alte state euro. "Noi spunem “nu” obligaţiunilor euro", a spus el. "O uniune de transfer ar fi greşită, deoarece ar însemna ca contribuabilii germani să plătească mai mult.Obligaţiunile euro sunt greşite, deoarece ar însemna o creştere a ratei dobânzii pentru Germania."

La întrevederea de joi cu preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi noul prim-ministrul italian Mario Monti, cancelarul Merkel a insistat asupra faptului că nu acceptă obligaţiunile euro. În schimb ea a anunţat că Germania şi Franţa vor prezenta în termen de câteva zile propuneri de modificare a tratatelor UE. Scopul este de a oferi celor de la Bruxelles mijloacele de a pune în aplicare măsuri chiar mai dure de austeritate. Cei care încalcă Pactul de stabilitate şi creştere economică "trebuie să fie traşi la răspundere", a insistat Merkel.

În ciuda unei opoziţii iniţiale, există indicii că Merkel ar putea să cadă de acord în cele din urmă cu obligaţiunile de euro. La fel a fost cazul şi cu măsurile EFSF şi alte măsuri anterioare. Dar ea va cere la schimb un preţ ridicat. În schimb, guvernul german cere o înăsprire a Pactului de Stabilitate, ceea ce ar permite Bruxelles-ului să instaleze o dictatură veritabilă asupra bugetelor statelor membre individuale. Astfel, UE va plasa povara crizei asupra populaţiei, fără să-şi mai bată capul despre opinia publică şi procedurile democratice.

Obligaţiunile euro au scopul de a salva cu bani publici activele băncilor şi fondurile celor super-bogaţi, în timp ce povara crizei va fi mutată asupra clasei muncitoare. Cu toate acestea, social-democraţii, Verzii şi die Linke din Germania cer cu entuziasm introducerea obligaţiunilor euro.

Obligaţiunile euro nu pot însă să rezolve criza, tot aşa cum nu a făcut-o nici EFSF sau măsurile luate până acum.

Ideea, că Germania poate smulge Italia, Franţa şi Spania din dificultăţile lor prin puterea sa economică, este o iluzie. Chiar dacă am ignora faptul că şi Germania este puternic îndatorată şi foarte sensibilă la fluctuaţiile economiei mondiale - datorită dependenţei sale de exporturi - economia sa nu este suficient de mare. PIB-ul german de 3300 miliarde de dolari este doar o cincime din PIB-ul întregii Uniuni Europene şi doar jumătate din PIB-ul Franţei, Italiei şi Spaniei la un loc.

În plus, cauza de bază a crizei nu este gradul de îndatorare a ţărilor europene. De fapt, datoria medie din UE este considerabil mai mică decât cea a ​​SUA, Japoniei sau a Marii Britanii. Aceasta este mai degrabă o criză internaţională a sistemului capitalist, a cărui epicentru este în SUA. Europa este ţinta atacurilor de pe pieţele financiare, deoarece este dezbinată pe plan intern.

Uniunea Europeană nu a "unificat" Europa, ci doar a plasat-o în subordinea corporaţiilor financiare şi industriale cele mai puternice. Ea nu a dus la depăşirea antagonismelor naţionale, acestea reînvie ori de câte ori criza se intensifică. Clasa capitalistă este organic incapabil de a unifica continentul în interesul poporului său, pentru că proprietatea privată capitalistă este legată de statul-naţiune.

O rezoluţie progresivă a crizei este posibilă numai pe baza transformării relaţiilor de proprietate existente. Băncile, marile corporaţii şi averile importante private trebuie să fie expropriate, supuse controlului democratic şi dedicate servirii societăţii ca un întreg. Nevoile sociale trebuie să aibă prioritate faţă de profitul personal.

O astfel de perspectivă socialistă poate fi realizată pe un continent strâns legat din punct de vedere economic şi social cum este Europa numai prin colaborarea internaţională a clasei muncitoare. Obiectivul trebuie să fie construirea Statelor Unite Socialiste ale Europei. Alternativa, cum a fost şi în anii 1930, este balcanizarea continentului şi alunecarea în dictatură şi război.