Eşecul summitului G20 aduce recesiunea globală mai aproape

De Nick Beams
7 noiembrie 2011

Reuniunea G20 care a avut loc în ultimele două zile la Cannes, în Franta, a dezvăluit încă o dată aprofundarea problemelor din economia mondială şi incapacitatea elitelor conducătoare de a aborda corect problemele acestora, ca să nu mai vorbim despre rezolvarea lor.

Reuniunea a început cu temeri legate de consecinţele unei faliment implicit al Greciei şi retragerea ţării din zona euro. Acesta s-a încheiat cu îngrijorarea legată de temerile că Italia este pe cale să ia locul Greciei în ceea ce priveşte criza datoriilor europene.

Ziarului britanic The Guardian a descris cea de-a doua zi a negocierilor ca fiind una de o "întristare inexorabilă". Ziarul a avertizat că " recesiunea mondială este mai aproape după summit-ul G20, deoarece nu s-a ajuns la un acord privind un ajutor financiar pentru ţările aflate în dificultate, dar şi din cauza datoriilor Italiei. Italia a fost nevoită să cadă de acord cu Fondul Monetar Internaţional pentru o monitorizare a programului său de austeritate."

Înainte de summit se vorbea despre faptul, că la G20 se va cădea de acord ca resursele FMI să fie stimulate cu apropae 250 de miliarde de dolari, în scopul de a încerca să atenueze criza financiară. Însă dezacordurile legate de această propunere - Statele Unite şi Marea Britanie s-au împotrivit finanţării suplimentare a FMI - au însemnat că decizia finală a fost amânată până la reuniunea G20 a miniştrilor de Finanţe din luna februarie.

Reuniunea a fost convocată pe fondul turbulenţelor din Grecia, după ce prim-ministrul George Papandreou a anunţat intenţia de a organiza un referendum cu privire la programul de austeritate impus în cadrul reuniunii la nivel înalt din 27 octombrie. Pus sub presiuni intense din partea Franţei şi Germaniei, Papandreou a retras planul şi a salutat faptul că s-a ajuns la un "consens" atunci când opoziţia elenă a anunţat că va sprijini programul de austeritate.

Criza din Grecia a dominat G20 nu doar datorită faptului, că un faliment şi retragerea din zona euro ar putea declanşa o reacţie în lanţ cu consecinţe grave, dacă va fi cazul. În cazul în care problema ar fi fost legată doar cele 350 de miliarde de euro care reprezintă datoria Greciei, aceasta ar fi putu fi relativ uşor rezolvată printr-o injecţie de fonduri în restul zonei euro. Adevărul este însă, că nu se admite faptul, că criza are rădăcini adânci în însăşi structura zonei euro.

Înfiinţarea zonei euro în 1999 a fost determinată de forţe economice puternice. Acestea au necesitat crearea unei monede unice, în scopul de a reduce costurile de tranzacţie şi de a facilita circulaţia finanţelor în toate sectoarele economiei europene, din ce în ce mai integrată.

Cu toate acestea, integrarea financiară nu s-a extins la crearea unei bănci centrale care să funcţioneze ca un creditor de ultimă instanţă. Acest lucru a fost exclus de economiile puternice din nordul Europei, în special de Germania, pe baza faptului că zona euro va deveni o "uniune de transfer" în care fondurile vor fi permanent direcţionate către regiunile mai sărace.

Cu alte cuvinte, zona euro a cuprins în temeliile sale una dintre cele mai fundamentale contradicţii ale economiei capitaliste: caracterul integrat al activităţii economice şi interesele conflictuale ale statelor-naţiune rivale.

Odată cu declanşarea crizei datoriilor suverane s-au luat măsuri pentru a depăşi acest defect fatal. Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF), înfiinţat în mai 2010 din cauza crizei financiare elene, s-a dezvoltat şi deoarece fondurile sale au fost majorate la summitul din iulie şi octombrie, s-a presupus că poate oferi un plan de salvare ţărilor îndatorate. Dar acesta nu are resurse proprii de bani şi nu este în măsură să ofere facilităţi de creditor de ultimă instanţă. El este, mai degrabă, un aşa numit vehicul cu destinaţie specială pentru strângerea de fonduri pe plan internaţional pentru ţările îndatorate.

EFSF nu depăşeste contradicţiile din zona euro, ci doar le reproduce în forme din ce în ce mai bizare. În conformitate cu structura EFSF, toate ţările din zona euro actionează pe pieţele financiare ca un garant al său. Acest lucru înseamnă că ţările îndatorate sunt un susţinător al fondului, care se presupune că reprezintă salvarea lor. În cazul în care o ţară, cum ar fi Italia – care este un garant important - necesită un plan de salvare, există un mare semn de întrebare asupra capacităţii EFSF de a găsi fondurile necesare pe celelalte pieţe internaţionale.

Reuniunea G20 nu a furnizat nicio asistenţă. Ideea că FMI ar putea împrumuta bani EFSF a fost împiedicată de Directorul General al FMI, Christine Lagarde, care a meţionat clar că fondul "împrumută bani altor ţări, nu persoanelor juridice."

Potenţialul exploziv al contradicţiilor din cadrul economiei mondiale au fost demonstrate clar de comentariile care au avut loc în cadrul reuniunii cu privire la propunerea unui referendum în Grecia şi perspectiva unui faliment implicit. Lordul Soley din Marea Britanie a remarcat: "Sunt şanse ca atunci când se va scrie istoria acestei perioade, decizia elenă să fie văzută ca şi echivalentul economic al asasinării arhiducelui Ferdinand, la Sarajevo în 1914. Aceasta va declanşa evenimente dincolo de graniţele Greciei sau chiar ale Europei. "

Scânteia care a declanşat Primul Război Mondial a fost reamintită şi de un editorial din Financial Times: "Din punct de vedere economic, zona euro are ceea ce îi este necesar pentru a rezolva criza fără nici un ajutor extern. Acesta trebuie să facă acest lucru. Secolul 20 a început cu evenimentele dintr- un mic stat balcanic care au aruncat lumea în aer. Nu trebuie să i se permită istoriei să se repete şi în secolul 21. Dacă o ţară mică, cum este Grecia, poate deveni un pericol atât de mare, atunci în economia mondială există ceva profund în neregulă."

Şi într-adevăr, neregulile există. Contradicţiile care distrug capitalismul global crează un nou potenţial "moment Sarajevo". Aceste conflicte au fost în centrul reuniunii G20.

Europenii vor fonduri de la FMI pentru EFSF, dar sunt contracaraţi de către SUA şi Marea Britanie. SUA vrea ca China să ridice valoarea renminbi, dar regimul chinez nu poate face acest lucru de teamă că va pierde competitivitatea pe plan internaţional. Există o realizare la nivel mondial că o ţară cu un export "excedent", cum este Germania, trebuie să crească cheltuielile la domiciliu şi să stimuleze consumul, în scopul de a corecta dezechilibrul global. Germania insistă asupra faptului că problema nu este legată de excedente, ci de datoriile altor ţări. Şi lista poate continua ... fiecare pentru el şi diavolul ia ultimul.

Comunicatul oficial dat la încheierea summitului a solicitat măsuri pentru "revigorarea creşterii economice". Nu este prima dată când se face apel la acest lucru. Cu toate acestea, după cum a remarcat Financial Times, "planul de acţiune" pentru creştere economică şi locuri de muncă "nu este nimic nou faţă de ceea ce ţările nu au urmărit deja şi până acum." A fost citat fostul înalt oficial al FMI Eswar Prasad care a criticat G20 pentru că nu a oferi nimic, doar "promisiuni vagi pentru viitor şi o serie de remedieri pe termen scurt care sunt ostile circumstanţelor politice din anumite ţări."

Cu alte cuvinte, datorită conflictelor ireconciliabile ale intereselor naţionale în rândul marilor puteri capitaliste, nicio soluţie la criza mondială nu poate să înceapă să fi avansată.

Erupţia acestui conflict chiar în centrul economiei mondiale şi politice are o semnificaţia istorică profundă. Marx a explicat că o epocă revoluţionară apare atunci când "forţele de producţie materiale ale societăţii intră în conflict cu relaţiile de producţie existente." O astfel de perioadă a început acum. Elitele conducătoare la nivel mondial nu au niciun răspuns la criza din cadrul sistemului lor, asta în cazul în care războiul, depresia şi sărăcirea a milioane de oameni nu este considerată o soluţie. Criza poate fi rezolvată pe o bază progresivă doar prin lupta clasei muncitoare la nivel mondial pentru programul socialismului internaţional.