Pe fundalul unui scandal internaţional legat de o propunere pentru un referendum privind planul de datorie al UE, demiterea brusca de marţi noaptea a comandei armatei elene are toate semnele distinctive ale unei acţiuni întreprinse pentru a preveni ameninţarea unei lovituri de stat militare.

 

O măsură de o asemenea magnitudine politică nu ar fi fost luată uşor. Trebuie să presupunem că prim-ministrul George Papandreou a avut motive puternice să creadă că guvernul său şi eventual propria persoană se confruntă cu o ameninţare iminentă din partea armatei ţării.

 

Ministrul grec al Apărării, Panos Beglitis, un aliat politic apropiat de Papandreou, i-a convocat pe cei patru ofiţeri militari de rang înalt din Grecia - şeful Statului Major General, al armatei, al marinei şi al aviaţiei - la o reuniune convocată în grabă, pentru a-i anunţa că au fost demişi şi înlocuiţi cu alţi membrii ai armate militare greceşti.

 

Luna trecută, ministrul Apărării Beglitis a fost citat de către web site-ul EU Observer descriind ierarhia militară greacă ca fiind "un stat în stat."

 

Guvernul grec ar trebui să facă public ceea ce ştie despre conspiraţiile acestui "stat în stat" şi care îi sunt aliaţii. Având însă în vedere recordurile partidului PASOK a lui Papandreou, acest lucru este extrem de puţin probabil. Ultimul lucru pe care-l vor ei şi apologeţii lor de pseudo-stânga este să alerteze muncitorii cu privire la pericolele cu care s-ar putea confrunta.

 

O serie de ziare din Europa şi-au pus întrebarea, dacă concedierea înaltului comandament nu a avut ca scop împiedicarea unei lovituri de stat militară. Printre aceste ziare se numără şi Telegraph şi Daily Mail din Marea Britanie. Unul dintre cele mai directe articole scrise pe această temă a venit de la Gabor Steingart, editorul german al principalului ziar financiar, Handelsblatt.

 

Sub titlul "Dacă aş fi fost grec", Steingart recunoaşte că planul de salvare pentru economia greacă este în realitate un alt plan de salvare a băncilor, în detrimentul muncitorilor greci, care vor fi obligaţi să plătească pentru el. Acest lucru se va realiza prin distrugerea en-gros a locurilor de muncă, a salariilor şi condiţiilor sociale. Aceste măsuri vor aprofunda depresia ţării şi gradul de îndatorare, punând bazele pentru cereri de austeritate şi mai teribile în viitor.

 

Comparând planul cu tratamentul "şoc" pus în aplicare în fosta Uniune Sovietică, Steingart scrie: "Daca aş fi fost grec, aş fi printre cei care sunt îngrijoraţi şi alertaţi. Mi-as păstra un ochi circumspect asupra acelor maşini militare care au guvernat ţara până în 1974 şi care ar putea sta la pândă, aşteptând o oportunitate de răzbunare. Ştim din mai multe ţări: Dr. Şoc este un duşman al democraţiei."

 

Modul în care această afacere a fost acoperită - sau mai degrabă, cenzurată - în mass-media din SUA spune multe. Nici New York Times, nici Washington Post - două publicaţii care sunt ziarele "record" în cadrul sistemului politic din SUA, nu au publicat un cuvânt despre schimbările extraordinare din cadrul comandamentului militar grec.

 

Web site-ul de la Times a postat marţi un articol cu ​​privire la Grecia în care prezicea că guvernul Papandreou este pe cale să cadă. Evaluarea ar fi servit ca o explicaţie şi o justificare pentru o lovitură de stat care ar putea avea loc în condiţiile unei prăbuşiri politice. Însă, ceea ce editorii de la Times aşteptau aparent să aibă loc, nu s-a întâmplat. Acest lucru reaminteşte de faptul că ziarul a celebrat prematur în 2002 răsturnarea de la putere de scurtă durată a preşedintelui Hugo Chavez din Venezuela.

 

Acum, tăcerea din mass-media sugerează faptul că redactorii de la The Times şi Post caută cu disperare o linie politică legată de ceea ce ei percep a fi o chestiune extrem de sensibilă.

 

Un lucru este sigur: dacă o lovitură de stat în Grecia - având în vedere mizele implicate - a fost într-adevar în curs de pregătire, aceasta nu s-ar fi putut dezvolta decât cu aprobarea marilor puteri europene - Germania, Franţa şi Marea Britanie - şi, desigur, Statele Unite ale Americii.

 

Istoria Greciei este plină de intervenţii militare în politica sa - în secolul 20 au avut loc nu mai puţin de opt lovituri de stat. Ultima juntă militară care a preluat puterea la 21 aprilie 1967 şi a condus ţara până în 1974 purta ştampila "Fabricat în Statele Unite ale Americii".

 

Aşa-numita "Lovitură de stat a coloneilor"a urmat după doi ani de instabilitate politică care a început după demiterea guvernului lui Georgio Papandreou - bunicul actualului prim-ministru - de către regele Constantin. Georgio Papandreou încercase iniţial să înlocuiască comandamentul militar.

 

Liderul loviturii de stat, colonelul Georgios Papadopoulos, a fost un fost colaborator al ocupaţiei naziste în Greciei anului 1940. El s-a alăturat armatei elene în perioada postbelică şi a beneficiat de formare în domeniul informaţiilor în Statele Unite. Astfel a devenit principala legătură între CIA şi KYP, agenţia de inteligenţă greacă fondată şi finanţată de SUA. Papadopoulos însuşi s-a aflat pe statul de plată al CIA timp de 15 ani.

 

Lovitura de stat a fost efectuată în conformitate cu liniile directoare ale unui plan de urgenţă NATO, cunoscut sub numele de "Prometheus". Acest plan a fost conceput pentru a preveni o presupusă preluare comunistă a controlului militar prin sechestrarea şi adunarea tuturor celor consideraţi a fi subversivi.

 

Junta a impus legea marţială şi a suspendat drepturile democratice de bază. Ea a închis în scurt timp aproximativ 10.000 de persoane, inclusiv lideri politici, sindicalişti, activişti sociali, studenţi şi alte persoane suspectate de a se opune agendei sale contrarevoluţionare. Mii de oameni au fost torturaţi. Poliţia juntei a bătut prizonierii politici cu furtunuri de cauciuc, le-a aplicat şocuri electrice, i-a agresat sexual şi le-a smuls unghiile de la degete. Se spune că unul dintre torţionarii cei mai infami ai juntei a păstrat simbol roşu-alb- albastru al USAID pe biroul său şi ar fi spus victimelor sale, "În spatele meu este guvernul, în spatele guvernului este NATO, în spatele NATO este SUA. Nu te poţi lupta cu noi, noi suntem americani."

 

Aceste crime odioase au fost efectuate cu ajutorul direct şi cu aprobarea administraţiei liberal democrate a preşedintelui Lyndon B. Johnson.

 

La prima conferinţă de presă după preluarea puterii, Papadopoulos a apărat represiunea feroce declanşata de către juntă. "Ne confruntăm cu un pacient pe masa de operaţie", a spus el. "Dacă nu este legat de masă, el nu poate fi vindecat de boala lui."

 

Această logica are, fără îndoială, o mare trecere în cercurile financiare internaţionale de astazi. Propunerea lui Papandreou de a face un referendum în legătură cu măsurile de austeritate propuse pentru Grecia a fost denunţată ca fiind "iresponsabilă", dacă nu chiar nebună.

 

Prim-ministrul grec a făcut această propunere pe baza propriilor calcule politice, care nu au nimic de-a face cu democraţia. Cu toate acestea, ideea că oamenii muncii ar avea dreptul să voteze pro sau contra implementării reducerilor sociale masive provoacă furie intensă şi consternare în rândul aristocraţiei financiare din fiecare ţară. Reducerile sunt menite pentru a salva bancile.

 

Caracterul brutal al acestor măsuri şi inegalitatea socială imensă - ambele venite din partea lor- nu pot fi impuse prin mijloace democratice. "Pacientul" trebuie să fie "legat de masă".

 

În 1974, în cursul unei perioade de răsturnari economice şi politice care s-au întins pe tot globul, Grecia nu era singura ţară condusă de armată. Alte două ţări menţionate acum ca fiind aproape de faliment datorită crizei datoriei suverane europene - Spania şi Portugalia - erau şi ele conduse de dictaturi fasciste militare. Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru majoritatea ţărilor din America Latină.

 

Evenimentele din Grecia indică că perioada coloneilor şi generalilor se întoarce. În condiţiile uneia dintre cele mai profunde crize a capitalismului global de la Marea Depresiune din anii 1930 încoace, vechile mecanisme ale democraţiei burgheze nu mai pot face faţă contradicţiilor de clasă şi tensiunilor internaţionale aflate în creştere.

 

Deşi ameninţarea dictaturii se manifestă mai întâi în economiile capitaliste mai slabe, ea este ca o boală care se răspândeste de la extremităţi, la inima. Nu există nici o ţară din lume în care oamenii muncii să îşi poată permite iluzia că "aici nu se poate întâmpla".