Raportul Organizaţiei Internaţionale a Muncii asupra şomajului global care a fost lansat luni prezintă o imagine dezolantă a capitalismului mondial.

La trei ani de la debutul crizei economice din 2008, situaţia locurilor de muncă la nivel mondial este dezastruoasă. Potrivit OIM, pentru a ajunge la nivelul ocupării forţei de muncă înregistrat înaintea crizei, în următorii doi ani ar trebui să fie create 80 de milioane de locuri de muncă. Bazându-se pe ipoteze extrem de optimiste, OIM anticipează că în realitate vor fi create numai jumătate din acel număr. 

În ţările industriale avansate, inclusiv Statele Unite şi Europa, există cu 13 milioane de locuri de muncă mai puţine decât erau cu patru ani în urmă. Nu este de aşteptat ca ocuparea forţei de muncă în aceste ţări să fie recuperată până în anul 2016. Şomajul în rândul tinerilor este de peste 20 la sută, iar şomajul pe termen lung a înregistrat cote foarte ridicate.

Dincolo de indicatorii care arată un dezechilibru social - cărora mulţi alţii le-ar putea fi adăugaţi - raportul OIM prezintă o stare fără precedent a relaţiilor de clasă la scară mondială. Condiţiile favorizează o explozie socială la scară mondială.

Una dintre observaţiile OIM este deosebit de revelatoare. Raportul se referă la "paradoxul" din ultimii trei ani, şi anume că "impactul crizei economice mondiale din 2007-2008 asupra sectorului financiar a fost iniţial de scurtă durată, în ciuda faptului că se afla la însăşi originea recesiunii."

Nu este însa nimic paradoxal legat de acest lucru. Prăbuşirea din 2008 a fost declanşată de spargerea unei bule speculative enorme. Din acel moment, guvernele lumii- conduse de Washington- au depus eforturi pentru a asigura bogăţia aristocraţiei financiare, cea care a creat criza. Lucrul acesta a fost făcut pe cheltuiala directă a marii majorităţi a populaţiei. 

Băncilor le-au fost date, fără nicio obligaţie, fonduri nelimitate. Fondurile au luat forma unei salvări directe sau a unui numerar cu dobânda mică. Statele Unite au acordat băncilor sale aproximativ 14 bilioane de dolari. Argumentul avansat pentru a justifica acest transfer de bogăţie, cum că a fost necesar pentru a revigora creşterea economică şi "crearea locurilor de muncă", s-a dovedit a fi o fraudă. Fondurile au fost pur şi simplu canalizate înapoi în sistemul financiar şi în buzunarul elitei conducătoare.

OIM reclamă faptul că, chiar şi instituţiile non-financiare – care, în special în SUA au sume mari în numerar - s-au ferit de investiţii productive în favoarea răscumpărării stocurilor şi a altor tranzacţii financiare. Producţia reală nu este considerată suficient de profitabilă.

Răspunsul clasei conducătoare la criza financiară nu a dus doar la un declin fără precedent sau chiar la un colaps al nivelului de trai al muncitorilor din întreaga lume,ci a şi esuat în rezolvarea oricărei contradicţii care a dus la această criză. Activele neperformante au fost transferate către guverne, iar acestea se confruntă acum cu falimentul, în special în Europa. Sistemul financiar în sine, care a investit puternic în datoriile guvernamentale, se află la un pas de un nou colaps.

Fiecare dolar înmânat aristocraţiei financiare trebuie, la rândul său, să fie extras de la clasa muncitoare. Măsurile de austeritate doar au subminat creşterea economică, au epuizat trezoreriile de stat şi necesită acum alte doze de austeritate. "Mai pe scurt," scrie OIM "există un ciclu vicios al unei economii mai slabe care afectează locurile de muncă şi societatea. Aceasta reduce la rândul său investiţiile reale şi consumul, ceea ce se revarsă asupra economiei şi aşa mai departe." 

Evenimentele de marţi au scos în evidenţă relaţia aristocraţiei financiare cu majoritatea covârşitoare a populaţiei. Pentru scopuri proprii, prim-ministrul grec George Papandreou a propus ca cel mai recent plan de salvare / sistem de austeritate să fie supus unui referendum. Pieţele financiare au reacţionat cu groază la perspectiva că, în acest curs al evenimentelor, grecii sau oricare altă populaţie ar avea un cuvânt democratic de spus. Marile puteri şi maşinile lor de propagandă s-au mobilizat, insistând că pachetul a trebuit să fie impus cu orice preţ. Spre sfârşitul zilei, viitorul guvernului grec era pus sub semnul întrebării.

În acelaşi timp, diviziunile dintre aceste puteri - care au impus nota de plată şi care vor primi cea mai mare parte din prada de război - au exclus orice reacţie coordonată la nivel internaţional. Criza din zona euro indică reapariţia conflictelor naţionale, care, în secolul 20 au dat naştere la cele două războaie mondiale catastrofale.

Predicţiile OIM, că condiţiile globale favorizează condiţiile pentru creşterea unor "tulburări sociale" are acum un caracter de truism. Într-adevăr, 2011 a cunoscut deja un progres semnificativ în lupta de clasă la nivel mondial. Lupele de clasă au început în ianuarie şi februarie în Tunisia şi Egipt şi s-au extins către Europa, Statele Unite şi America Latină. Mişcarea "Ocupaţi Wall Street-ul" este ea însăşi o expresie iniţială a reapariţiei în cadrul capitalismului mondial a luptelor de clasa explozive. Acest gen de lupte nu au mai fost vizibile de generaţii.

Aristocraţia financiară este o barieră absolută în calea celor mai neînsemnate reforme. "Totul pentru cei bogaţi!" este cuvântul de ordine al fiecărei elitei conducătoare. În faţa acestor realităţi de clasă, sfaturile OIM - ca guvernele să institie programe semnificative pentru crearea unor locuri de muncă şi să inverseze creşterea inegalităţii sociale - sunt utopice şi fără speranţă. În Statele Unite, experienţă făcută cu administraţia Obama - guvernul de "schimbare" - a demonstrat fără dubii controlul absolut al elitei financiare asupra întregului sistem politic.

O criză are un mod propriu de a clarifica raporturile de clasă. Timp de trei ani, clasa conducătoare şi reprezentanţii săi politici au fost liberi să prezinte soluţia lor -o soluţie care a pavat calea pentru un dezastru şi mai mare. Acum apare răspunsul clasei muncitoare internaţionale, ca un factor nou şi decisiv în situaţia globală.

O cale de ieşire din criză, o soluţie care să fie în interesul clasei muncitoare, vizează puterea elitei corporative şi financiare, precum şi sistemul social pe care-l apără. În lupta pentru drepturile lor de bază - mai presus de toate, dreptul la un loc de muncă - muncitorii de peste tot trebuie să lupte împotriva capitalismului.

Succesul acelei lupte necesită, mai presus de toate, construirea unei noi conduceri socialiste în cadrul clasei muncitoare internaţionale.