Expirarea ultimatumului dat de Liga Arabă regimului sirian a lui Bashir al-Assad, de a-şi retrage forţele din lupta care are loc în interiorul Siriei şi de a purta discuţii cu grupurile de opoziţie pro-occidentale, aduce cu un pas mai aproape o intervenţie militară străină în Siria, dar şi escaladarea războiului civil.

 

În spatele grupurilor armate din cadrul opoziţiei siriene care sunt sprijinite de către Turcia, Arabia Saudită şi Qatar se afla Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Franţa. Ele au fost angajate timp de luni de zile în manevre care au avut loc în spatele uşilor închise cu Ankara, Riyadh şi cu opoziţia siriană, încercând să se asigure că răsturnarea regimului lui Assad - care este un regim alawit pro-iranian - va aduce la putere în Damasc un regim marionetă pro-occidental.

 

Arabia Saudită, Qatar, Iordania şi Turcia, precum şi Washingtonul au încercat de la început să se folosească de mişcarea socială împotriva lui Assad. Ele s-au inspirat din luptele revoluţionare care au avut loc anul acesta în Egipt şi Tunisia. Dorinţa lor este de a promova o schimbare de regim care să fie de dreapta şi pro-imperialistă. Consiliul Naţional Sirian, în prezent forţa de conducere proxy pentru puterile regionale şi imperialiste, îşi are baza în Turcia şi are două grupări principale. Declaraţia de la Damasc este dominată de forţele pro-SUA; Fraţia Musulmană Sunită este un proxy al statelor arabe şi a Turciei.

 

Şi în cadrul acestei operaţiuni imperialiste există, la fel ca şi în războiul imperialist din Libia, o diviziune a muncii. Forţele armatei “Siria liberă” sunt staţionate în Turcia şi oferă un vehicul pentru operaţiunile militare îndreptate atât împotriva forţelor de securitate alawite, cât şi a celor siriene. În acelaşi timp, diferiţii auto-proclamaţi “liberali” sunt promovaţi în mass-media pentru a lăuda mişcarea ca fiind non-sectară. Antagonismele etnice şi religioase sunt lansate în acelaşi timp în teren.

 

Patrick Seale a comentat în Gulf News: "Răpirile reciproce, tortura, decapitările şi strămutarea populaţiei care are loc între suniţi şi comunităţile alawite din oraşul central al Homs - adesea descris ca fiind "capitala revoluţiei"- trimit un semnal înfricoşător legat de ceea ce ar putea avea loc în restul ţării."

 

Regimul sirian, la fel ca cel al lui Zine El Abidine Ben Ali din Tunisia, Hosni Mubarak în Egipt şi Muammar Gaddafi în Libia merită să piară. Acesta a fost construit pe decenii de represiune şi sărăcire a poporului său. 32 la sută din populaţie trăieşte cu doar 2 dolari pe zi sau mai puţin. Dar întrebarea principală adresată acum maselor este: ce va înlocui regimul Assad?

 

Un regim sectar instalat la ordinul venit din Ankara şi de la Washington - Rizadh - nu ar reprezenta un pas înainte, ci un pas înapoi pentru clasa muncitoare din Siria, dar şi la nivel internaţional. Instalarea în Siria a unui regim marionetă occidental ar reprezenta o altă victorie imperialistă, contra-revoluţionară, care vizează un atac împotriva revoluţiei din Orientul Mijlociu.

 

După căderea regimurilor servile din Tunis şi Cairo, Washingtonul, Londra şi Parisul au concluzionat că se impune "o schimbare de regim" în întreg Orientul Mijlociu - bogat în petrol - şi că acesta este momentul în care ele trebuie să acţioneze pentru a îl forma în interesul lor. Sentimentul de opoziţie care a ameninţat aliaţii imperialismului - în Egipt, Bahrain şi Arabia Saudită - a fost opus cu orice preţ. În cazul în care sentimentul de opoziţie ar putea fi făcut să servească intereselor imperialismului - ca în Libia şi acum în Siria - aceasta trebuie să fie plasat sub controlul unor forţe de dreapta, pro-imperialiste.

 

SUA şi Europa văd "semiluna şiită " care se întinde de la Teheran la Damasc, Hezbollah din Liban şi acum la guvernul din Irak ca pe o potenţială ameninţare la hegemonia sa. Statele arabe sunite, Turcia şi Israel, împărtăşesc pe deplin această dorinţă de a izola şi a submina Iranul.

 

George Friedman, fondatorul şi CEO-ul corporaţiei private de informaţii Stratfor, constată că locul cel mai potrivit pentru a contracara influenţa iraniană "este Siria. Mişcarea cheie în Siria este să facă tot posibilul pentru a duce la răsturnarea lui Al Assad ... soluţia cea mai probabilă este oferirea de sprijin sub acoperire opoziţiei sunite, sprijin canalizat prin Liban şi, eventual, Turcia şi Iordania."

 

Friedman conclude, că răsturnarea lui Assad "este critică. Ea schimbă jocul şi impulsul."

 

Baza cea mai probabilă pentru o intervenţie militară împotriva lui Assad este planul avansat de Turcia, de a institui o "zonă-tampon" care să se întindă peste graniţă. Sprijinită de Franţa, armata “Siria liberă” a cerut instituirea unei astfel de "zone no fly", ca un început pentru operaţiunile sale.

 

Scriiind în Jerusalem Post, consilierul de stat Jonathan Spyer a insistat asupra faptului, că pentru a "inclina balanţa" împotriva lui Assad "va fi nevoie de o implicare mai directă ". O zonă-tampon "ar putea oferi un punct de sprijin insurgenţilor sirieni pentru a organiza şi a construi atacul lor împotriva conducerii lui Assad. Dar aceasta ar creşte şi posibilitatea unor ciocniri turco - siriene."

 

Un război civil în Siria ridică spectrul unui război regional oribil, care implică Iranul pe de o parte, şi Turcia şi diferitele state sunite, pe de altă parte. Acest lucru ar putea fi exploatat de către marile puteri, până la/ inclusiv intervenţia directă, aşa cum a fost cazul şi în Libia.

 

Un astfel de pericol nu poate fi evitat prin sprijinirea lui Assad sau a susţinătorilor acestuia din Teheran, Rusia sau China. Regimul lui Assad trebuie să fie răsturnat şi înlocuit cu un guvern socialist cu adevărat democratic, unind clasa muncitoare cu masele asuprite din mediul rural, indiferent de afilierea lor religioasă sau etnică, într-o luptă împotriva imperialismului.

 

Aceasta nu este o sarcină pur naţională. Soarta Siriei este legată de derularea evenimentelor din întreg Orientul Mijlociu, mai ales în Egipt. Toate calculele imperialiştilor occidentali au fost bazate pe excluderea clasei muncitoare din viaţa politică şi a rolului dominant pe care îl au diferitele sale agenţii regionale- atât guvernele naţionale, cât şi forţele politice, cum ar fi Frăţia Musulmană.

 

Din acest motiv, reaprinderea luptei revoluţionare în Egipt este o ameninţare nu numai pentru junta militară de la Cairo, care este sprijinită de SUA, ci pentru toate planurile stabilite cu grijă, pentru a reproduce instalarea regimurilor flexibile, modelate după Consiliul Naţional de Tranziţie din Libia.

 

Apariţia unei mişcări de masă a muncitorilor şi a celor asupriţi a servit deja la expunerea duplicităţii tendinţelor burgheze şi sectare ale Frăţiei. Acesta creează condiţiile necesare pentru răsturnarea tuturor regimurilor burgheze corupte din regiune, inclusiv a monarhiilor despotice din Golf.

 

Acest lucru necesită construirea unei noi conduceri care să avanseze strategia unei revoluţii socialiste mondiale, secţiuni ale Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale în întreg Orientul Mijlociu.

 

Trebuie construite guverne muncitoreşti însărcinate cu realizarea transformării socialiste a economiei din regiune - prin punerea vastelor sale resurse la dispoziţia poporului. Aliatul principal al muncitorilor arabi, persani, kurzi şi evrei în aceasta luptă pentru Statele Unite Socialiste din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord este clasa muncitoare din Statele Unite şi Europa. Aceasta a fost deja inspirată în lupta ei de către evenimentele revoluţionare din Orientul Mijlociu.