În 2012, aproape unul din patru locuitori ai Uniunii Europene a fost ameninţat de sărăcie sau privare socială. Aceasta este concluzia unui raport oficial al Comisiei Europene care a fost prezentat în luna decembrie. Potrivit raportului, 115 milioane de oameni - sau 23% din populația UE - a fost desemnată ca fiind săracă sau defavorizată. Cauzele principale sunt şomajul, limita de vârstă şi salariile mici.  Mai mult de 8 la sută din toţi angajaţii din Europa aparțin categoriei  "muncitori săraci."

Familiile monoparentale, imigranţii şi tinerii sunt cel mai grav afectaţi. Somajul în rândul tinerilor este mai mult decât dublu faţă de cel la adulți.  21,4 la sută a tinerilor din UE nu au avut servici în septembrie 2011. Spania conduce topul ţărilor din UE, cu o rată a șomajului în rândul tinerilor de 48 la sută. Nivelul şomajului în rândul tinerilor din Grecia, Italia, Irlanda, Lituania, Letonia și Slovacia se situează între 25-45 la sută.

Nivelul şomajului în rândul tinerilor în țări precum Germania, Olanda și Austria este mai scăzut, deoarece în aceste ţări pregătirea profesională durează mai mult. Mulţi şomeri tineri sunt "plasaţi" în tot felul de sisteme care îi exclud din statisticile oficiale. Însă chiar şi în aceste ţări, şansa de a avea un loc de muncă decent este în scădere. Aproape 50 la sută din toate noile contracte de muncă încheiate în UE sunt contracte de muncă pe termen limitat. Pentru muncitorii în vârstă de 20-24 de ani, nivelul şomajului este 60 la sută.

Creşterea sărăciei şi privarea socială nu este pur şi simplu un rezultat al crizei economice, ci mai degrabă rezultatul unei politici duse deliberat de guvernele europene şi Uniunea Europeană. În ciuda acestor statistici alarmante, autoritățile continuă să reducă cheltuielile sociale, să crească vârsta de pensionare, să elimine locurile de muncă din sectorul public şi să extindă numărul de locuri de muncă slab plătite - măsuri care extind şi aprofundează sărăcia. Prin decizia luată la ultimul summit al UE,  decizie de a include  o “frână pentru datorii” în constituțiile tuturor statelor membre, guvernele s-au privat practic de orice posibilitate de atenuare a crizei sociale prin măsuri fiscale.

După cel de-al Doilea Război Mondial, când şomajul şi sărăcia erau larg răspândite în Europa, până şi guvernele de dreapta au simţit obligaţia de a promite un viitor mai bun şi mai prosper. Astăzi, guvernele europene nu mai au nimic să le ofere muncitorilor, în afară de sacrificii şi privaţiuni.

Fiecare cuvântare de Anul Nou a repetat această temă. Prim-ministrul grec, Lucas Papademos, a avertizat compatrioţii săi, care au fost deja supuşi unor reduceri brutale, că "trebuie să continuam cu determinare eforturile noastre, astfel încât sacrificiile pe care le-am făcut până acum să nu fie în zadar."

Preşedintele francez, Nicholas Sarkozy, a proclamat: "Acestă criză extraordinară, fără îndoială, ce mai gravă de la al Doilea Război Mondial încoace, nu s-a încheiat .... Anul se încheie pentru voi şi copiii voştrii cu griji mai multe."

Cancelarul german, Angela Merkel, a ameninţat: "Anul viitor va fi, fără îndoială, mai dificil decât 2011”. Preşedintele italian Giorgio Napolitano, un fost stalinist care a petrecut zeci de ani în Partidul Comunist, a cerut populației italiene să facă sacrificii pentru a echilibra bugetul naţional: "Nimeni, niciun grup social, nu poate evita astăzi angajamentul de a contribui la echilibrarea finanţelor publice pentru a preveni colapsul financiar al Italiei", a spus el.

Afirmația, că măsurile de austeritate sunt folosite pentru a susţine trezoreriile naționale, este o minciună flagrantă. Finanţele publice sunt în stare de insolvenţă, deoarece acestea au fost jefuite de aceeaşi elită financiară care beneficiază acum de pe urma măsurilor de austeritate. Taxele pe profit, proprietăți și venituri au fost reduse în mod repetat. Multe ţări din Europa de est, în care  sărăcia este deosebit de mare, au introdus impozitul unic pe venit sub 20 la sută. Însă cu trei ani în urmă, din fondurile publice au fost transferate trilioane către bănci, pentru a acoperi pierderile lor speculative.

Raportul UE care documentează creşterea sărăciei conţine, de asemenea, şi cifre privind creşterea decalajelor dintre bogaţi şi săraci. În Germania, cei unu la sută din populaţia foarte bogată deţin 23 la sută din totalul de bogăţii, iar celor mai bogaţi 10 la sută le revine 60 la sută. Jumătate din populație posedă doar 2 la sută din toate bogăţiile. Raportul spune: "O structură în care săracii deţin mai puţin de 5 la sută, clase de mijloc deţin 30-35 la sută, iar bogaţii deţin peste 60 la sută reprezintă un model tipic care poate fi găsit în cele mai multe ţari europene."

Elita financiară care monopolizează o mare parte a activelor sociale a pierdut orice inhibiţie socială. În perioada postbelică, când amintirile crimelor de război erau încă proaspete şi sentimentele socialiste larg răspândite, elita financiară a fost obligată să facă unele concesii sociale pentru a rămâne la conducere. Existența Uniunii Sovietice a exercitat, de asemenea, un efect de moderare asupra ei. Proprietatea naţionalizată  a reprezentat, în ciuda degenerării staliniste, o posibilă alternativă la aşa-numita piață liberă.

În decursul ultimilor douăzeci de ani, elita financiară a pierdut orice reținere şi a declarat război clasei muncitoare. În cazul în care alegerile democratice îi stau în cale, acesta le fereşte pur şi simplu din calea sa - cum a fost cazul  în Grecia şi Italia  - unde au fost instalate guverne tehnocrate care au responsabilate doar faţă de bănci. Nici oligarhia financiară nu se dă deoparte de la suprimarea violentă a rezistenței sociale. Această atitudine a fost exemplificată de evacuarea forţată a protestatarilor din cadrul mişcării Occupy din SUA şi la nivel internaţional.

Asemeni aristocraţiei franceze care a trăit în ajunul Revoluţiei de la sfârşitului secolului al XVIII –lea, nici aristocrația financiară de astăzi nu este pregătită să cedeze măcar o mică parte din privilegiile sau averile sale.

În mass-media, elita financiară este sprijinită de reprezentanții bogaţi ai clase de mijloc, de partidele politice, de sindicate și de grupările de fostă stânga, care insistă că nu există nici o alternativă la austeritate. Acestea folosesc toate mijloacele existente pentru a sabota opoziţia socială.

Un reprezentant tipic al acestei specii este fostul lider al Partidul Verde din Germania,  Joschka Fischer. În ediţia de Anul Nou a Süddeutsche Zeitung, fostul ministru de Externe a salutat cu entuziasm  cele mai recente măsuri de austeritate convenite de către UE şi a încheiat cu un imn de laudă adresat pieţelor financiare."Cui datorăm întregul progres european?" s-a întrebat el. "Înţelepciunii liderilor noştri? Din păcate nu. Acesta s-a datorat aproape exclusiv presiunii puse de mult bârfitele piețe!"

Întoarcerea sărăciei în masă în Europa pregăteşte scena pentru întoarcerea revoluţiei. Clasa muncitoare şi tineretul trebuie să se pregătească pentru confruntarea inevitabilă cu elita financiară, prin ruperea de reprezentanţii săi politici din partidele social democrate, din sindicate, partidele de stânga şi alte organizaţii de pseudo-stânga.Ei trebuie să intre în lupta pentru un program socialist prin înfiinţarea Partidelor de Egalitate Socială şi a Comitetului celei de-a Patra Internaţionale în întreaga Europă.