Anunţul, că Spania va primi un ajutor financiar în valoare de 100 de miliarde de euro din partea Fondului European de Stabilitate Financiară marchează o nouă intensificare a crizei capitalismului. Însuşi faptul că, la patru ani de la colapsul Lehman Brothers și la doi ani după prima salvare a Greciei este necesară salvarea a încă unei ţări din Europa Centrală contrazice toate afirmaţiile legate de viabilitatea capitalismului.

Condițiile în care a fost aranjat acest ajutor financiar exemplifică caracterul său ad-hoc şi disperat. Anunţul a venit după presiuni intense puse asupra Germaniei din partea marilor puteri - în special Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa. Germania s-a opus iniţial imprimării suplimentare de bani pentru a susţine sistemul bancar din Europa aflat în pragul prăpastiei. Graba pentru a încheia afacerea înainte de alegerile din Grecia care au loc săptămâna viitoare reflectă temerile burgheziei internaţionale, că vor exista multe voturi împotriva austerităţii, urmate de un asalt în lanț asupra băncilor din Spania, Italia şi alte ţări europene şi un colaps financiar mai mare decât cel din septembrie 2008.

Nimeni nu ar trebui să creadă afirmaţiile, că salvarea vine necondiţionată. Spre deosebire de infuziile de numerar date Greciei, Irlandei şi Portugaliei, bancherii care domină Uniunea Europeană nu fac public noile atacuri asupra clasei muncitoare căreia i se cere să plătească pentru acele împrumuturi.

Spania s-a angajat deja să implementeze în 2012 măsuri de austeritate în valoare de 27 de miliarde de euro şi de o valoare similară anul viitor. Aceste reduceri au contribuit la crearea unor condiții de depresie în Spania. Aici rata șomajului oficială este de 25 la sută, iar şomajul în rândul tinerilor depăşeşte 50 la sută.

Perspectiva ieşirii Greciei din zona euro, combinată cu criza bancară din Europa care se înrăutăţeste şi semnele unei încetiniri globale au evocat un număr tot mai mare de comentarii în mass-media şi a avertismentului, că condițiile din anii 1930 pot reveni. Economiştii şi ziariştii constată cu teamă crescândă lipsa unui acord între marile puteri şi o atmosferă generală de nedumerire şi paralizie.

Faptul că aceste presimțiri sunt exprimate public sunt o dovadă a stadiului avansat al crizei mondiale. Într-un articol publicat săptămână trecută şi intitulat "Panica a devenit prea raţională", comentatorul economic de la Financial Times, Martin Wolf, a scris, că Vestul se afla deja într- o "depresie controlată."

"Înainte de perioada aceasta," a spus el, "nu am înţeles niciodată într-adevăr cum au putut avea loc evenimentele din 1930. Acum înţeleg. Tot ceea ce este necesar sunt economii fragile, un regim monetar rigid, dezbatere intensă legată de ceea ce trebuie făcut, convingerea pe scară largă, că suferinţa este bună, politicieni miopi, incapacitatea de cooperare şi eşecul de a fi cu un pas înaintea evenimentelor."

Într-un articol scris ulterior ca răspuns pentru un oficial de conducere din cadrul Ministerului de Finanţe din Germania, care a respins "măsurile pe termen scurt" şi crearea euro obligaţiunilor , Wolf a avertizat: "Adesea este uitat faptul - nu însă şi în Germania - că creşterea la putere a lui Adolf Hitler a fost precedată nu de marea inflaţie care a avut loc cu un deceniu în urma, ci de răspunsul dat Marii Depresii şi de austeritatea lui Heinrich Bröning."

O idee asemănătoare a fost publicată sâmbătă în Financial Times de istoricul Niall Ferguson și economistul Nouriel Roubini. Articolul este intitulat "Berlinul ignoră lecţiile din anii 1930" şi declară:" Fixaţi pe non-ameninţarea cu inflaţia, germanii de azi par să acorde o importanță mai mare anului 1923 (anul hiperinflației), decât anului 1933(anul în care democraţia a murit). Ei ar face bine să îşi amintească cum o criză bancară europeană declanşata cu doi ani înainte de 1933 a contribuit direct la defalcarea democraţiei nu doar în propria lor ţară, ci pe întreg continentul european."

Cu doi ani în urmă, Jean-Claude Trichet, pe atunci preşedintele Băncii Centrale Europene, a avertizat, că Europa se confruntă cu "situaţia cea mai dificilă de la al Doilea Război Mondial încoace - poate chiar de la Primul Razboi Mondial încoace". Pe atunci, ideile că Grecia ar putea părăsi zona euro şi moneda comună ar putea dispărea erau declarate la nivel mondial drept "de neconceput." Acum criza s-a răspândit de la aşa-numita "periferie" înspre inima Europei.

Dacă liderii comentatorilor burghezi avertizează public de pericolul unei depresii globale şi invocă spectrul lui Adolf Hitler, oare ce se vorbeşte în privat?

Colapsul capitalismului în anii 1930 a adus fascismul şi un al Doilea Război Mondial, care costat viaţa a 70 de milioane de oameni. Aceste orori au avut loc deoarece luptele revoluționare ale clasei muncitoare, care au fost generate de criza capitalismului, au fost trădate de stalinism şi social-democraţia.

În programul fondator al celei de-a Patra Internaţionale, program scris în 1938, Lev Trotsky caracteriza situaţia globală după cum urmează: "Forţele productive ale omenirii stagnează. Noile invenţii şi îmbunătăţiri nu mai reuşesc să ridice nivelul averii materiale. Crizele de conjunctură în condiţiile unei crize sociale a sistemului capitalist provoacă deprivări grele şi suferinţe asupra maselor. La rândul său, şomajul în creştere adânceşte criza financiară a statului şi subminează sistemul monetar instabil. Regimurile democratice, precum şi cele fasciste, merg de la un faliment la altul. Burghezia nu vede nicio ieşire din această situaţie."

Pentru a descrie situaţia actuală nu trebuie schimbate multe cuvinte din evaluarea lui Troţki. Iar concluzia centrală la care a ajuns Troțki a animat lupta sa pentru fondarea celei de-a Patra Internaţionale, ca partid universal al Revoluţiei Socialiste care păstrează şi astăzi aceeaşi idee principală: "Criza istorică a omenirii este redusă la criza conducerii revoluţionare."

Oameni muncii din întreaga lume trebuie să ţină cont de invocaţiile din anii 1930, să le ia ca pe un avertisment şi să tragă concluziile necesare. Ca şi atunci, ceea ce va urma va fi o perioadă de lupte de clasa revoluţionare. Ca şi atunci, alternativele sunt socialismul sau barbarismul.

Sarcina centrală este construirea unei conduceri revoluţionare noi a clasei muncitoare. Acesta trebuie să o pregătească pentru luptele de masă care vor urma cu o strategie bine lucrată și un program care articulează interesele sale. Numai un program socialist și internaţionalist va face acest lucru. Numai Comitetul internațional al celei de-a Patra Internaţionale şi Partidul Egalităţii Socialiste luptă pentru un astfel de program. Toţi cei care înteleg nevoia unei lupte pentru socialism, în opoziţie cu sistemul capitalist care a eşuat, ar trebui să ia decizia de a ni se alătura şi de a construi SEP.