Alegerile pentru un nou Congres Naţional General în Libia sunt o încercare de a oferi o faţadă "democratică" unui guvern autoritar şi nedemocratic, servil intereselor marilor puteri occidentale, corporaţiilor şi băncilor.

 

Consiliul Naţional de Tranziţie (NTC) instalat la putere de NATO a asigurat un număr limitat de candidaţi, aprobati de către comisia electorală.

 

Sunt indicii, că Mahmoud Jibril, candidatul din partea Alianţei Forţelor Naţionale, a câştigat cel mai mare număr de voturi pentru Congresul alcătuit din 200 de locuri. Prezenţa la urne a fost de peste 60 la sută din cei 80 la sută de libieni cu drept de vot. Modul în care lucrul aceasta va fi reflectat în numărul real de locuri va devine clar numai în momentul în care rezultatele sunt anunțate oficial. El va încerca să formeze o coaliţie pentru a înlocui NTC care a fost instalat prin intermediul unei ofensive militare imperialiste sângeroase condusă de NATO, pentru a da jos de la putere regimul lui Muammar Gaddafi. Însă succesul nu poate fi asigurat prin nici un mijloc, date fiind diviziunile politice adânci care divizează ţăra.

 

Un cor de ipocrizie oficială a salutat alegerile, satisfacţie deosebită fiind exprimată faţă de victoria "liberalului" Jibril. Preşedintele Barack Obama a numit alegerile "o piatră de hotar în tranziţia unei alte ţări spre democraţie." Uniunea Europeană a salutat "primele alegeri libere" din Libia ca fiind "începutul unei ere noi."

 

Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a declarat: "Anul trecut, mii de libieni şi-au sacrificat vieţile sau au suferit prejudicii de lungă durată pentru a câştiga dreptul poporului libian de a construi un stat nou, fondat pe demnităţi umane şi a statului de drept, " ca şi când acest lucru ar fi deja acum o realitate.

 

Mass-media cumpărată se entuziasmează de acest rezultat şi ascunde adevărul din spatele alegerilor. "Tranziţiile spre democraţie sunt invariabil lungi şi murdare", a scris New York Times. Cu toate acestea, "alegerile reprezintă un un pas uriaş faţă de regimul de coşmar al lui Gaddafi."

 

După ce a declarat fără ironie, că depăşirea "suferinţelor din acel timp cere lideri politici iluminaţi care să fie dedicaţi toleranței, statului de drept, responsabilităţii şi reprezentării echitabile a tuturor libienilor", Times a afirmat, că oferta lui Jibril de a forma o mare coaliție este " un potenţial semn de încurajare a incluziunii."

 

Toate aceste reportaje şi comentarii, trimiteri invariabile spre "primăvara arabă", sunt menite să ascundă faptul, că schimbarea de regim în Libia a fost răspunsul politico/militar al puterilor europene şi al SUA la revoltele revoluţionare din Tunisia și Egipt, ambele cu frontieră la Libia.

 

Departe de a fi puteri care solicită eliberarea şi democraţia, NATO a dorit instalarea unui regim care răspunde mai direct cerinţelor lor. Scopul lor a fost fie să aducă sub controlul lor sau să suprime activ toate încercările opoziţiei îndreptate împotriva nenumăratelor regimuri corupte din regiune și să protejeze accesul lor la rezervele de petrol din Libia - cele mai mari din Africa - şi spre cele din restul Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord.

 

După schimbarea de regim în Siria și Liban - în timp ce Libia ar oferi un punct de plecare pentru viitoarele intervenţii în Africa - Marea Mediterană va putea fi transformată într-o mare controlată de NATO.

 

Jibril este întruchiparea vie a acestei politici. Instruit de către SUA, el a fost un protejat al Saif al-Islam Gaddafi, fiul liderului libian. El s-a recomandat puterilor occidentale pe baza rolului său jucat ca fost şef al Consiliului Naţional de Dezvoltare Economică. Jibril a fost responsabil pentru privatizarea întreprinderilor de stat şi pentru disponibilitatea sa de a-şi abandona foștii aliați. Cu cinism neîngrădit, ziarul britanic The Guardian a spus despre Jibril, că el " are avantajul experienţei."

 

În martie, atunci când NTC a format un guvern provizoriu la începutul războiului NATO în Libia, Jibril a fost numit şeful acestuia. El a fost instalat ca prim-ministru în luna august după un război care a ucis cel puţin 50.000 de oameni și a rănit alţi 50.000. Elementele constitutive ale NTC - figuri ale fostului regim Gaddafi, islamişti, active CIA şi lideri de trib - vor alcătui în continuare o parte semnificativă din orice regim care va urma.

 

Libia este sfâşiată de conflicte etnice, cicniri tribale și lupte între miliţii. De la sfârşitul intervenţiei NATO şi până acum, aceste conflicte au dus la moartea a sute, dacă nu chiar mii de oameni. Există chiar şi posibilitatea ca ţara să fie dezmembrată.

 

Benghazi, centrul producţiei de petrol din Libia şi aşa-numitul leagăn al revoluţiei a cerut autonomia pentru Cyrenaica şi control mai mare asupra averii de petrol. Alegerile au fost marcate de violenţă, guvernul interimar dislocănd 30.000 - 40.0000 de forţe de securitate. Datortită unui protest din Benghazi producția de petrol a fost întreruptă pentru 48 de ore. Asupra oficialilor au avut loc numeroase atacuri în semn de protest faţă de distribuirea locurilor în noul Congres, despre care se crede că cedează Tripoli prea multă putere.

 

Un număr de partide de pseudo-stânga, intelectuali şi cadre universitare cum ar fi profesorul Juan Cole, aprobă pe deplin pretextele legate de drepturile omului pe care marile puteri le-au folosit pentru a interveni în Libia şi pentru a găsi astfel suport pentru un război de cucerire colonială.

 

Acest lucru nu a fost o chestiune de naivitate politică, ci o aliniere decisiva şi conştientă în spatele imperialismului. Ei au sprijinit NATO având scopul comun de a evita dezvoltarea unei mișcări revoluționare cu adevărat proletare în Orientul Mijlociu - o posibilitate pe care ei au portretizat-o cu dispreţ nedeghizat ca fiind un vis imposibil. În faţa dovezilor incontestabile, că mişcarea din Benghazi a fost cooptată de imperialismul SUA încă dintr-un stadiu incipient, aceste elemente burgheze mărunte favorizează o mişcare pro-capitalistă şi burgheză - NTC- a cărei victorie ca urmare a unui Blitzkrieg NATO ar subordona regiunea în mod inevitabil cerinţelor marilor puteri şi corporaţii globale.

 

Cole s-a depăşit pe sine însuşi în laudele postelectorale, spunând că ştirile raportate sunt "prezentate în opinia mea într-o combinaţie de pesimism extrem şi senzaţionalism." El a insistat, că alegerile au decurs "foarte, foarte bine", deoarece " în cadrul aceastei generaţii de libieni, democrația este într-adevăr populară."

 

Aceste straturi utilizează astăzi acelaşi justificări politice cu privire la opoziția siriană pentru a sprijini o campanie pentru schimbarea de regim. Aceasta este menită să izoleze Iranul, Rusia şi China și să întărească hegemonia Washingtonului.

 

Lecţia crucială care trebuie învăţată din evenimentele din Libia este aceea, de a nu permite unei fracţiuni a burgheziei din regiune să preia sarcina reînnoirii democratice şi sociale. Acest lucru nu face altceva decât să dezarmeze clasa muncitoare şi masele asuprite şi să permită imperialiştilor să dicteze cursul evenimentelor prin forţe care invariabil acţionează ca proxy-uri locale.

 

Sarcina clasei muncitoare este de a răsturna regimurile corupte din regiune şi de a le înlocui cu guverne socialiste, anti-imperialiste şi cu adevărat democratice, care să fie conduse de clasa muncitoare însăşi, în cadrul Statelor Socialiste Unite din Orientul Mijlociu.

 

Muncitorii din America, Europa şi din restul lumii trebuie să vadă în Libia un semn prevestitor sângeros al consecinţelor dezastruoase care decurg din tendinţa puterilor imperialiste de a prelua controlul asupra lumii și a resurselor sale strategice, dar și a piețelor. Este necesară o nouă mişcare anti-război - adânc înrădăcinată în clasa muncitoare şi generaţia tânără şi eliberată de influenţa politică a avocaţilor micii burghezii care promoveaza războiul umanitar - care să provoace şi să se opună planurilor de ruinare ale elitelor de guvernământ din Orientul Mijlociu şi Africa.