Un an de la neliniştile din Marea Britanie

De Robert Stevens
11 august 2012

Acum un an de zile, pe 6 August 2011, în Tottenham, Londra au izbucnit nelinişti după ce poliţia a ucis un bărbat neînarmat, pe Mark Duggan, tată a patru copii.

Cu toate că neliniştile au fost stârnite de o ucidere brutală efectuată de poliţie, acestea erau în fond un protest elementar împotriva sărăciei devastatoare şi a şomajului. Ele s-au răspândit rapid în toată capitala şi în alte oraşe din Marea Britanie.

Un an mai târziu, represiunea de stat continuă să aiba loc la un nivel ridicat împotriva celor acuzaţi de implicare. Reprimarea masivă a poliţiei a dus la mai mult de 5.000 de arestări la nivel naţional, peste 4.350 doar în Londra. Statisticile Ministerului de Justiţie arată că mai mult de 3.000 de oameni au fost acuzaţi de o infracţiune şi 1.292 au fost închişi. Pentru cei acuzaţi că au fost implicaţi în revolte au fost pronunţate pedepse care depăşesc un total de 1.800 de ani în închisoare.

Normele democratice de bază au fost călcate în picioare în cazul urmăririi presupuşilor protestatari. Instanțele au dat sentinţe pe bandă, funcţionând chiar şi 24 de ore. Sentinţa medie a fost de 16,8 luni, de patru ori termenul mediu pronunţat de magistrații instanțelor în cazul unor infracţiuni similare. O persoană a fost închisă timp de şase luni, deoarece a furat apă îmbuteliată în valoare de 3.50 lire de la un magazin. Doi bărbaţi au primit patru ani de închisoare ca urmare a unor propoziţii de susţinere a revoltelor pe care le-au postat pe Facebook.

Un an mai târziu, oamenii sunt încă arestaţi, Poliția Metropolitană aşteptând să efectueze încă 600 de arestări în lunile următoare.

În timp ce mii au fost arestați, judecaţi şi închişi, niciun singur ofiţer de poliţie nu a fost adus în faţa justiţiei pentru uciderea lui Duggan. Şi asta în ciuda faptului că în jurul lui Duggan se aflau 31 de ofiţeri de poliţie atunci când acesta a fost executat.

Represiunea în masă a fost justificată în parte cu afirmaţii că Londra se pregătea pentru a găzdui Jocurile Olimpice şi că protestatarii au trebuit să fie grav pedepsiţi pentru a face străzile "sigure". Acesta a fost punctul de pronire care a dus la escaladarea represiunii şi care a caracterizat capitala de atunci şi pâna acum. Jocurile Olimpice au loc acum într-un oraş care pare a fi sub asediu, păzit de 49.000 de persoane în uniformă, inclusiv de 17.000 de militari.

Guvernul conservator/liberal democrat, Partidul Laburist din opoziţie şi toată mass-media au tratat neliniştea în întregime ca pe o problemă legată de lege şi ordine. Orice indicii înspre faptul că la baza lor s-ar afla eventuale cauze sociale a fost ridiculizat ca fiind o dovadă de slăbiciune faţă de infracţiuni.

În urma neliniştilor nu a fost adresată nicio propunere pentru ameliorarea condițiilor sociale care au provocat-o. În schimb, în ciuda aprofundării recesiunii, condițiile sociale s-au agravat constant ca urmare a reducerilor în valoare de miliarde. Şomajul în rândul tinerilor este cu 12 la sută mai mare decât a fost cu un an în urmă.

Refuzul de a lua în considerare cauzele mai largi ale tulburărilor contrastează cu răspunsul dat neliniştii în masă care a erupt în 1981 în Brixton, Londra și în alte orașe. La putere se afla şi atunci un guvern conservator dedicat reducerii bunăstărilor date de stat și impunerii unor atacuri masive asupra clasei muncitoare. Însă acel guvern s-a simţit obligat să recunoască faptul că o astfel de revoltă a avut la bază cauze sociale. Sub conducerea guvernului lui Margaret Thatcher comisia de anchetă Scarman a constatat că brutalitatea poliţiei, mai ales împotriva tinerilor de culoare, a fost cauza primară a neliniştilor. Acest lucru a fost realizat de un guvern condus de un prim-ministru care a făcut celebra declaraţoe că "societatea nu există!"

Astăzi, moştenitorii lui Thatcher răspund numai prin creșterea represiunii, fără a face o propunere care ar remedia relele sociale care afectează milioane de oameni. Atacurile impuse de premierul David Cameron asupra nivelului de trai al clasei muncitoare şi asupra celor mai săraci din societate pune în umbră tot ceea ce a făcut Thatcher.

Revoltele din 2011 au apărut în urma prăbuşirii financiare globale din 2008. Acest colaps, rezultatul unei defalcări sistemice a capitalismului global, este folosit de elita conducătoare din Marea Britanie şi Europa ca o oportunitate de a elimina tot ceea ce a mai rămas din bunăstarea pusă la dispoziție de către stat şi pentru a reduce salariile şi condiţiile de lucru ale muncitorilor la nivelurile celor existente în China, India şi Europa de Est.

Din punct de vedere ideologic, Thatcher şi Cameron nu se deosebesc. Cu toate acestea, în anii 1980, elita conducătoare a simţit că trebuie să ţină cont de posibilitatea reală a unei opoziţii organizată de clasa muncitoare faţă de politicile sale. Prin calmarea situaţiei din oraşe ea s-a pregătit pentru o confruntare decisivă cu clasa muncitoare industrială, inclusiv a muncitorilor din industria oţelului şi a mineritului.

Un guvern urât pe scară largă a fost în cele din urmă capabil să impună atacurile sale și să învingă cele mai combatante secţiuni ale clasei muncitoare datorită rolului jucat de birocraţia Partidul Laburist şi de sindicate. Guvernul a fost sprijinit de Partidul Laburist şi de sindicatele. Ele s-au înjosit în faţa partidului Tory, au trădat fiecare luptă a clasei muncitoare şi au dus la înfrângerea istorică suferită de mineri în 1984-85. În final ele au adoptat chiar şi politicile reacţionare de piaţă liberă ale partiduluiTory şi şi le-au însuşit ca fiind ale lor.

Un sfert de secol mai târziu, nici Partidul Laburist şi nici sindicatele nu exprimă chiar şi cel mai neînsemnat grad de simpatie pentru cei social asupriţi. În schimb, ei s-au aliniat cu fidelitate în spatele campaniei guvernului pentru lege şi ordine. Acest lucru este valabil şi pentru nenumăraţii carierişti din politică, serviciile sociale şi mass-media, presupuşi lideri ai "comunităţii celor de culoare."

Vor exista şi alte tulburări sociale în Marea Britanie. Din cauza înrăutăţirii condiţiilor, acest lucru este inevitabil. Însă revoltele sunt doar un simptom al unei maladii sociale mai adânci, o izbucnire a frustrării şi furiei. Acestea nu oferă însă o cale spre înaintare şi nu sunt un mijloc de rezistenţă.

În cadrul structurii politice existente nu există niciun mecanism prin care masele largi de muncitori şi tineri să îşi poată articula revendicările sociale adânci şi prin care să lupte pentru o soluţie în favoarea propriilor lor interese. Ceea ce fusese cunoscut ca "mişcarea muncitorească" a fost distrusă din interior.

Aceste aparate anchilozate nu mai sunt luate astăzi în serios sau sunt privite cu ostilitate, în special de către tânăra generaţie. Puţini mai pot face acum distincția între politicienii laburişti, Tory sau liberali. Toţi sunt văzuţi ca fiind corupţi. Puţini din cei sub 25 de ani mai sunt membrii ai unui sindicat, iar cei care sunt membrii ai acestor organizații sunt supuşi pe rând unor trădări.

Această generaţie se află în faţa misiunii de a construi o nouă conducere politică. Partidul Egalităţii Socialiste din Marea Britanie şi tovarăşii noştri politici pe plan internațional sunt dedicaţi încheierii sistemului de profit şi înlocuirii acestuia cu o societate socialistă bazată pe reorganizarea vieții economice pentru a servi nevoilor umane, nu profiturilor corporative. Viitorul tinerilor va fi hotărât în cadrul aceastei lupte gigantice.