Română

Minerii din Africa de Sud şi teama unei „contagiuni”

Patru mineri de la o mină de aur din Africa de Sud au fost împuşcaţi şi răniţi luni de către poliţie. Această acţiune vine la doar trei săptămâni după masacrul din 16 august a 34 de mineri de la mina de platină Marikana a companiei Lonmin.

 

La fel ca şi la Marikana, lupta de la mina Gold One's Modder East este o grevă neaprobată şi lansată în ciuda opoziţiei Uniunii Naționale a Minerilor. NUM, cel mai mare sindicat din Africa de Sud și un pilon al guvernului partidului Congresul Național African, a apărat masacrul de la Marikana, cerând încarcerarea minerilor militanţi.

 

Răspândirea luptelor minerilor a stârnit preocupare crescândă în rândul investitorilor din întreprinderile miniere, în cercurile de conducere a ANC din Africa de Sud şi a partenerilor săi din birocraţia NUM. Aceste temeri au fost exprimate într-o avertizare emisă de Gary van Staden de la firma de consultanţă independentă NKC Independent Economists: "Cred că există o perspectivă reală de contagiune. Există o şansă foarte mare să vedem în mine răspândirea unor acţiuni neaprobate."

 

Clasa conducătoare se teme de "contagiune", deoarece, la patru ani după accidentul de pe Wall Street din 2008 care a declanşat izbucnirea unei crize economice globale devastatoare, situaţia cu care se confruntă muncitorii din Africa de Sud este universală. Rând pe rând, clasa muncitoare din fiecare ţară se confruntă cu o luptă împotriva unui establishment politic, care este extrem de ostil faţă de drepturile sale sociale şi care controlează partide și sindicate, care au pretins că îi reprezintă pe muncitori.

 

Luptele de clasă explozive au spulberat pretenţiile demult apuse ale regimului ANC, acelea de a lupta pentru eliberarea poporului. Strategii clasei de guvernământ se întreabă acum cu frică, cât de departe se vor răspândi grevele şi protestele, pe fondul tot mai larg al nemulţumirii din rândul clasei muncitoare.

 

În Africa de Sud, la optsprezece ani după încheierea Apartheidului juridic - care a urmat după decenii de lupte şi sacrificii ale muncitorilor şi celor asupriţi - interesele aceloraşi corporaţii multinaţionale şi firme sud-africane, care au profitat sub dominația minorităţii albe, rămân intacte. Ele sunt acum apărate de ANC și NUM, care vorbesc în numele unui strat de oficiali de culoare şi capitalişti corupţi, care au fost singurii beneficiari ai programului Black Economic Empowerment din perioada de după Apartheid. Pentru masele de muncitori din Africa de Sud, inclusiv pentru minerii a căror muncă grea şi trudă periculoasă le aduce mai puţin de 300 de dolari pe lună, condiţiile de viaţă sunt la fel de rele sau mai rele decât erau sub stăpânirea minorităţii albe.

 

Katiso Mosebetsane în vârsta de 22 de ani, care a venit la Marikana pentru a căuta cadavrul tatălui său - un miner ucis în masacrul din 16 august - a rezumat sentimentele a multor muncitori: " Angajatorul, guvernul, poliţia şi chiar şi sindicatele lucrează împreună. Ele ar trebui să aiba grijă de tine, dar sunt împotriva oamenilor - acest lucru este Apartheid", a declarat el celor de la The Independent.

 

Erupția luptei de clasă în minele din Africa de Sud vine în mijlocul unui val de lupte pe fiecare continent: muncitorii de la Chrysler în SUA, echipajele Lufthansa în Europa, muncitorii de la Hyundai în Asia, muncitorii din sectorul public în Brazilia. Aceste lupte iau tot mai mult forma unei revolte deschise împotriva sindicatelor existente. În măsura în care acestea rămân sub controlul acestor organizații, ele sunt izolate, sufocate şi învinse.

 

Peste tot unde privim vedem cuvintele tânărului muncitor din Africa de Sud, "angajatorul, guvernul, poliţia şi chiar şi sindicatele lucrează împreună" pentru a impune ceea ce reprezintă o contrarevoluţie socială împotriva clasei muncitoare. Acesta este răspunsul clasei capitaliste conducătoare la criza.

 

Pentru a explica rolul NUM în Africa de Sud, mulţi au făcut referire la evoluţia lui Cyril Ramaphosa. El a condus sindicatul în anii 1980, a devenit secretar general al ANC la începutul anilor 1990 şi pe la sfârşitul deceniului a intrat în sectorul privat, bucurându-se de o evoluţie enormă. Acum este unul dintre cei mai bogaţi oameni din Africa de Sud. Averea sa personală este de aproximativ 230 de milioane de dolari. El face parte din conducerea Lonmin, a cărei asupriri a minerilor din minele de platină a dus la greva şi masacrul de luna trecută.

 

În timp ce istoria Africii de Sud dă acesteia o anumită formă, acest fenomen nu este unic. În Statele Unite, sindicatul United Auto Workers deţine 55 la sută din stocul Chrysler, iar un oficial al UAW se afla în consiliului de administraţie al companiei. Asemănător cu minerii din Africa de Sud, muncitorii auto, cum ar fi cei de la fabrica de motoare Dundee Chrysler din Michigan, care au respins un contract local negociat de UAW, se confruntă cu aceste aşa-numite "organizaţii muncitoreşti" ca cu un duşman şi o unealtă directă a corporaţiei.

 

Aşa cum NUM-ul din Africa de Sud are un interes material în menţinerea condiţiilor opresive, care generează profituri pentru corporaţiile miniere, tot aşa are şi UAW o participaţie directă la impunerea în fabricile auto a salariilor dualiste, a schimburilor de 12 ore şi a unui contract de muncă de 9 dolari pe oră. Aici nu este vorba în primul rând de o chestiune de corupție sau de trădare a unui sindicat oficial sau a altuia, ci de transformarea acestor birocraţii în entităţi de afaceri dedicate supravegherii clasei muncitoare.

 

În Africa de Sud, acest lucru a făcut ca NUM - o organizaţie care susţine că reprezintă muncitorii - să ajute poliţia să organizeze masacrul acestora. O intensificare a luptelor de clasă în Europa sau America va produce un răspuns asemănător.

 

Clasa muncitoare din Africa de Sud, din SUA şi din altă parte, trebuie să se rupă de aceste organizaţii şi să construiască o nouă conducere revoluţionară. Aceasta trebuie să aibă scopul de a prelua puterea de stat și de a urmări politici socialiste, transformând minele, băncile şi corporaţiile majore în utilităţi publice controlate democratic de către muncitori.

 

Această mişcare trebuie să fie înarmată conştient cu o strategie internaţionalistă care să unifice clasa muncitoare în fiecare ţară pentru o luptă comună împotriva capitalismului și pentru socialism.