Greva profesorilor din Chicago, care a intrat luni în cea de-a doua săptămână , a dezvăluit adevărata dinamică socială şi politică din Statele Unite.

De când au declanşat greva în urmă cu o săptămână, profesorii s-au confruntat cu cea mai feroce ostilitate din partea întregului establishment politic şi din partea mass-mediei. Cea din urmă a tratat eforturile profesorilor de a apăra învăţământul public ca şi când aceştia ar fi fost sclavii lor. Chicago Tribune a declarat că profesorii încearcă să oprească "cursul istoriei". Prin aceasta ziarul s-a referit de fapt la eforturile clasei de guvernământ de a desfiinţa fiecare câştig social realizat de oamenii muncii prin lupta mai multor generaţii.

După ce timp de zeci de ani au tăiat finanţarea pentru învăţământul public şi au urmărit politicile care au dus la o creștere vastă a sărăciei, democraţii şi republicanii sunt uniţi să facă din profesori ţapi ispăşitori şi se folosesc de rezultatele unor testări pentru a-i concedia și pentru a accelera procesul de privatizare în educaţie.

Greva din Chicago este un test, dacă "reforma" şcolara reacţionară aflată pe agenda administraţiei Obama va trece sau nu. Nu este un accident faptul că aceasta are loc în Chicago - domiciliul motorului aflat în spatele Partidului Democrat, care l-a propulsat pe Obama la Casa Albă. Profesorii din Chicago se confuntă şi cu primarul Rahm Emanuel, fostul șef al Statului Major al lui Obama și actualul șef pentru strângerea de fonduri al campaniei de realegere a preşedintelui.

O reuniune a profesorilor delegaţi a respins duminică încercarea Sindicatului Profesorilor din Chicago (CTU) de a pune capăt grevei pe baza termenilor care acceptau toate cererile primarului Emanuel. Profesorii au refuzat să fie forţaţi în a accepta.

Primarul Emanuel, care în doi ani şi jumătate a încasat venituri în valoare de 16 milioane de dolari ca urmare a investiţiilor făcute după plecarea sa de la Casa Albă în 1998, este ofensat că delegații au insistat ca ei şi membrii lor să fie cel puţin înştiinţaţi de termenii exacţi ai înţelegerii, înainte de a înceta lupta.

Răspunsul lui Emanuel este de a încerca să îi forţeze pe profesori să se întoarcă la locul de muncă printr-un ordin judecătoresc. El susţine că greva este "ilegală" şi că reprezintă "un pericol prezent evident pentru sănătatea şi securitatea publică." Acest lucru vine de la un primar, care urmăreşte să distrugă sistemul de educaţie public din Chicago și să limiteze marea majoritate a copiilor la un viitor de sărăcie, în săli de clasă suprapopulate aflate în școli deteriorate și la șomaj.

Instanța a amânat audierea până miercuri. Dacă profesorii nu capituleză până marţi şi nu fac în cadrul următoarei reuniuni, care va avea loc la House of Delegates, alegerea “corectă”, instanţa este pregatită pentru a merge înainte cu ameninţarea unor amenzi masive, concedieri şi arestări.

Aceast lucru aminteşte de concedierea de către Reagan a controlorilor de trafic aerian de la PATCO. Clasa conducătoare din Chicago are o istorie lungă în a răspunde la lupta de clasă cu un pumn de fier. Acesta este oraşul din care cei patru lideri ai luptei pentru opt ore de muncă pe zi, martirii Haymarket, au fost trimişi la spânzurătoare în 1887, unde o duzină de muncitori din industria oţelului au fost împuşcaţi în 1937 şi în care tinerii lideri ai mişcării Black Panther - Fred Hampton și Mark Clark - au fost ucişi cu sânge rece de către poliţia din Chicago în 1969.

În ceea ce priveşte CTU, sindicatul a arătat că nu doreşte şi este incapabil să ducă o luptă pentru a apăra profesorii. Birocraţia CTU, condusă de Karen Lewis și Jesse Sharkey, un membru al Organizaţiei Internaţionale Socialiste (ISO), nu a avut niciodată intenţia de a duce o luptă reală. CTU a chemat la grevă doar pentru a o folosi ca un mijloc care să permită eliberarea furiei. De la început, intenţia a fost de a accepta termenii elaboraţi împreună cu primarul, în spatele uşilor închise.

Prins cu garda jos de opoziția profesorilor - care, conform relatărilor au strigat către liderii CTU să "facă treaba bine" - Lewis a încercat să justifice trădarea insistând asupra faptului că înţelegerea, deşi nu "e bună" este "atât cât a putut obţine." În realitate, înţelegerea a fost ceva ce ea şi Sharkey au acceptat în loc să desfăşoare o lupta împotriva Partidului Democrat, a administraţiei Rahm Emanuel din Chicago şi a administraţiei Obama de la Washington.

Indiferent de opoziția venită din partea profesorilor, CTU este hotărât să impună acceptarea înţelegerii. Lewis și Sharkey salută ameninţarea făcută de Emanuel, de a obţine un ordin judecătoresc. Ei speră să convingă profesorii că rezistenţa în continuare este inutilă.

Politica sinducatului CTU nu este determinată de profesori, ci de alianţa dintre birocraţia sindicală şi Partidul Democrat și de acceptarea și suportul pe care sindicatul îl oferă sistemului capitalist. Lewis a spus că ceea ce profesorii pot realiza este restricționat de deficitul bugetar al districtului şcolar. În plus, CTU a acceptat planurile oraşului de a închide mai mult de 100 de şcoli publice şi de a permite deschiderea a 60 de şcoli private, spunând doar că doreşte ca acest lucru să fie realizat în colaborare cu sindicatul şi nu unilateral.

Cursul grevei a dezvăluit nu numai relaţia dintre clase, dar, de asemenea, şi mecanismele controlului de clasă. Clasa conducătoare menţine o reţea elaborată de instituţii politice şi de organizaţii care să păstreze controlul asupra clasei muncitoare şi să reglementeze şi să suprime opoziţia socială.

Aparatul de sindicat joacă rolul principal în aceasta suprimare. În spatele sindicatelor se află diverse grupuri de pseudo-stânga, cum este şi ISO. Indiferent de retorica de "stânga" sau chiar "socialistă" pe care o abordează, ISO şi organizaţiile similare vorbesc în numele unui strat al clasei de mijloc superioare, care este profund ostil oricărei lupte politice independente a clasei muncitoare. Acestea sunt disperate să menţină autoritatea sindicală asupra clasei muncitoare şi astfel să subordoneze clasa muncitoare sub Partidul Democrat.

Greva profesorilor din Chicago este o bătălie decisivă pentru apărarea educaţiei publice. Această luptă poate fi câştigată numai dacă profesorii fac un apel direct la clasa muncitoare ca un întreg. Printre muncitori, tineri şi părinţi există suport enorm pentru profesorii din Chicago şi din întreaga ţară. Acest potenţial poate fi mobilizat numai dacă problemele de clasă sunt explicate clar şi dacă se va organiza o luptă împotriva Partidului Democrat şi a sistemului de profit pe care acesta îl apără.