În ultimii ani ai Republicii de la Weimar, între 1930 şi 1932, guvernul Brüning a implementat un program de austeritate ca răspuns la lipsa de capital şi criza economică mondială. Programul de austeritate a precipitat catastrofa care a urmat: şomajul în masă, nazismul și războiul.Ani de zile, aceast lucru a fost considerat ca fiind evident şi a fost predat în şcoli. Cu toate acestea, evoluţiile actuale din Europa arată că clasa de guvernământ nu este capabilă să înveţe din istorie.
În ultimele zile, guvernele din Grecia şi Spania au convenit să treacă la măsuri de austeritate care depăşesc măsurile de urgenţă puse în aplicare de către guvernul Brüning.
Chiar dacă Grecia s-a aflat în recesiune în ultimii şase ani, guvernul grec a fost de acord cu încă o rundă de austeritate în valoare de 11,5 miliarde de euro. Potrivit calculelor guvernului, performanţele economice vor scădea cu 25 la sută comparativ cu anul 2008 - un declin fără precedent pe timp de pace. Cele mai multe reduceri sunt făcute la pensii, sănătate şi din cheltuielile sociale şi vor avea cel mai mare impact asupra straturilor cele mai sărace ale populaţiei.
Guvernul spaniol a redus săptămâna trecută bugetul pentru 2013 cu încă 40 de miliarde de euro. Cele cinci pachete de austeritate adoptate de guvernul Rajoy anul trecut se ridică între timp la 127 de miliarde de euro. Această sumă echivalează cu un sfert din bugetul naţional anual.
Pentru categorii largi din populaţie, aceste măsuri aduc sărăcie cruntă. Cu toate acestea, pentru Uniunea Europeană şi, mai presus de toate, guvernul german, ele tot nu sunt suficiente. UE, în frunte cu Germania, face presiuni pentru reduceri suplimentare, chiar dacă acestea vor produce o catastrofă socială.
Atacurile sociale nu sunt limitate doar la ţările foarte îndatorate din sudul Europei. Un transfer enorm de avere, înspre cei din partea de sus a clasamentului, are loc şi în ţările mai bogate din Nord. De la izbucnirea crizei economice cu cinci ani în urmă, averile private din Germania au crescut cu 1,4 miliarde de euro, în timp ce sărăcia la polul opus al societăţii se răspândeşte ca un cancer.
Având în vedere experienţele istorice ale secolului trecut, un astfel de curs ar putea părea o nebunie totală. Cu toate acestea însă, cursul este susţinut de toate partidele de la conducere, indiferent dacă ele se numesc conservatoare, liberale, verzi, social-democrate sau " de stânga."
Partidele social – democrate, cum este Partidul Social Democrat german (SPD) sub Gerhard Schröder, Partidul Laburist din Marea Britanie sub Tony Blair, şi, mai recent, PASOK din Grecia sub George Papandreou şi PSOE din Spania sub Jos Zapatero, au militat pentru distrugerea condiţiilor sociale şi a tuturor câştigurilor realizate în trecut ale clasa muncitoare. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Franţa, sub conducerea Partidului Socialist, care l-a desemnat în urma alegerilor recente pe Francois Hollande ca preşedinte.
Acest lucru arată că evoluţiile din prezent au rădăcini obiective adânci. Marx a avut dreptate atunci când a scris că "istoria tuturor societăţilor care au existat până în prezent este istoria luptelor de clasă". Nu motivele sau idealurile nobile sunt cele care determină politica clasei de guvernământ, ci interesele sociale concrete.
În ultimii treizeci de ani, schimbările socio-economice fundamentale care au apărut au făcut imposibilă o întoarcere la politica unui compromis social. Globalizarea producţiei a depăşit graniţele naţionale, în cadrul cărora sindicatele puteau negocia un compromis între clase. Industriile naţionale au fost confruntate cu o concurenţa globală fără milă, împingând fiecare burghezie naţională să atace "propria" clasă muncitoare.
În timpul boom-ului de la bursă din anii 1990 sectorul financiar s-a detaşat în mare măsură de procesul real de producţie şi a devenit tot mai parazitar. Salariile anuale şi bonusurile au ajuns să aibă valori de zeci de milioane. Acestea ar fi fost de neconceput în urmă cu treizeci de ani, dar acum sunt pentru bănci şi corporaţii o normalitate. Astfel s-a născut o aristocraţie financiară insaţiabilă, care, în numele "salvării monedei euro" atacă fără reţinere toate câştigurile sociale realizate de clasa muncitoare în ultimii 65 de ani. Partidele politice şi mass-media se află la picioarele sale.
O catastrofă nu poate fi evitată fără ruperea puterii aristocraţiei financiare. Ceea ce este necesar este o revoluţie socială. Principalele bănci şi corporaţii trebuie să fie expropriate şi plasate sub control democratic, profiturile speculatorilor trebuie să fie confiscate şi averile imense trebuie să fi impozitate masiv.
O astfel de schimbare socială radicală este posibilă numai prin mobilizarea clasei muncitoare, prin intervenţia independentă a maselor în politică. Condiţiile pentru aceasta se dezvoltă rapid. Furia este vizibil în creştere. Numărul grevelor, protestelor şi demonstraţiilor creşte şi el, deşi sindicatele fac tot ce pot pentru a le izola şi sugruma. Sondajele de opinie indică ostilitate profundă faţă de bănci, chiar şi printre secţiunile clasei de mijloc.
Sindicatele şi partidele social-democrate se tem de o astfel de mobilizare mai mult decât de orice altceva. Aceste aparate birocratice au renunţat de mult timp a mai servi intereselor clasei muncitoare. Modul lor de operare aparţine celor din rândurile clasei de mijloc înstărite şi ele sunt legate la bănci, corporaţii şi guverne prin multe legături. Ele resping transformarea socialistă a societăţii şi văd sarcina lor ca fiind aceea de a suprima lupta de clasă şi de a apăra capitalismul.
Aceast lucru se aplică şi partidelor precum Die Linke din Germania, Frontul de Stânga din Franţa şi Coaliţiei Stângii Radicale (SYRIZA) din Grecia. Ele încearcă să absoarbă radicalizarea clasei muncitoare şi a tineretului efectuând critici limitate la adresa capitalismului şi încurajând iluziile în potenţialul de reformă al acesteia. În acelaşi timp, ele colaborează strâns cu sindicatele pentru a izola şi trăda luptele clasei muncitoare. În paralel, aceste partide se pregătesc şi să intre guvern în cazul în care celelalte partide burgheze ar pierde controlul.
Astfel de “guverne de stânga" ar acţiona împotriva clasei muncitoare şi ar suprima brutal o rezistenţă socială. În plus, dezamăgirea politică generată de astfel de politici de dreapta camunflate a fi "de stânga" funcţionează în avantajul tendinţelor de extremă dreapta. Acest aspect este vizibil în rezultatele alegerilor naţionale din Franţa, prin Marine Le Pen, şi în ascensiunea lui Fidesz şi Jobbik în Ungaria.
Construirea unui partid nou şi independent al clasei muncitoare, care să lupte pentru un program internaţionalist şi socialist, este cea mai urgentă sarcină politică a zilelor noastre.