După ce Congresul american s-a reunit în urma vacanţei de Ziua Recunoştinţei, mass-media a reînceput propaganda sa ofensivă privind aşa-numita "prăpastie fiscală."

 

În spatele aparentelor certuri dintre administraţia Obama şi republicanii din Congres privind evitarea catastrofei legate de majorările automate ale impozitului şi reducerile bugetare, care intră la 1 ianuarie în vigoare, în spatele poporului american sunt elaborate detaliile cu privire la planurile de impunere a unor reduceri fără precedent în Medicare, Medicaid şi din pensii.

 

Între cele două partide controlate de corporaţii există un acord bipartizan de a reduce programele sociale pe care se bazează zeci de milioane de muncitori atunci când vine vorba de sănătate şi veniturile pentru pensionare. Principala problemă care se dezbate acum este modul în care să fie prezentate reducerile, astfel încât opinia publică să fie cel mai bine dusă în eroare şi să se ascundă ceea ce se întâmplă cu adevărat.

 

În acest sens, Preşedintele Obama îşi asumă rolul de lider. Preocuparea sa principală este de a face să pară că programele sociale, care feresc încă milioane de oameni de sărăcie, sunt necesare. În acelaşi timp, el oferă acestui atac reacţionar frunza de smochin a "corectitudinii."

 

Conspiraţia bipartizană împotriva poporului american a fost subliniată de anunţul făcut de purtătorul de cuvânt republican a Casei Reprezentanţilor, John Boehner. Acesta a declarat că republicanii se vor întâlni cu Erskine Bowles, fostul şef al personalului pe timpul preşedintelui Bill Clinton, şi co-preşedintele comisiei pentru deficit creată de Obama în 2010. Bowles şi omologul său republican, fostul senator Alan Simpson, au propus măsuri de reducere a deficitului cu 4 bilioane de dolari. Ei vor să obţină acest lucru în principal prin modificări regresive în Medicare şi pensii şi prin reduceri imense din cadrul altor programe sociale. Acestora li se va adăuga o "reformă" a impozitelor, care ar reduce ratele pentru corporaţii şi cei bogaţi.

 

La rândul său, Obama a "contrabalansat" cererea sa pentru reduceri sociale drastice spunând că “cei mai bogaţi americani" vor "plăti taxe puţin mai mari." Republicanii au declarat că sunt dispuşi să accepte creşterile la impozite, dar au ezitat la creşterea ratelor de impozitare.

 

Apelul lui Obama pentru o creştere minimală a impozitelor pentru salariile mai mari, fie sub forma unei creşteri a ratei de impozitare sau prin unele scăderi ale deducerilor, nu este altceva decât o perdea de fum. Orice creştere fiscală uşoară, care iniţial ar putea fi impusă celor bogaţi, ar fi mai mult decât compensată de "reforma fiscală comprehensivă" acceptată de ambele partide.

 

Între timp, unii republicani şi democraţi cer o creştere a vârstei de eligibilitate atât pentru pensionare, cât şi pentru Medicare, precum şi introducerea unor " testări ale necesităţii" acestor programe de bază.

 

Propunerea din urmă este deosebit de insidioasă. Iniţial ea ar fi justificată ca o modalitate de a economisi bani prin reducerea beneficiilor pentru seniorii bogaţi. Însă scopul său real este de a transforma Medicare şi pensiile de la statutul unor programe universale în programe anti-sărăcie, stabilind scena pentru reduceri mai drastice din cadrul finanţărilor şi o eventuală demontare a programelor. Pensiile şi Medicare vor avea, cel mai probabil, soarta unor ajutoare sociale acordate după necesitate, un program care a fost eliminat sub o altă administraţie democrată - cea a lui Bill Clinton.

 

Luni, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Jay Carney, a refuzat să se pronunţe în legatură cu acceptarea de către administraţia Obama a acestei transformări radicale a programelor guvernamentale pentru îngrijirea sănătăţii şi de pensionare.

 

Afirmaţia universală că "nu sunt bani" pentru programele sociale este o minciună. Corporaţiile din SUA şed în prezent pe un tezaur de numerar estimat între 2 trilioane şi 9 trilioane de dolari. Acestea refuză însă să folosească acest bani pentru a angaja muncitori sub pretextul că există prea multă "incertitudine" în ceea ce privesc costurile de îngrijire a sănătăţii şi reglementarea mediului de afaceri. În limbaj simplu, elita corporativ-financiară şantajează poporul american prin agenda sa de distrugere a tuturor câştigurilor sociale realizate într-un secol de luptele clasei muncitoare.

 

În cadrul salvărilor guvernamentale, trilioane din fondurile contribuabillilor au fost predate băncilor şi alte mii de miliarde au fost risipite pe războaiele imperialiste în Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Africa de Nord. Profiturile corporative, salariile CEO-urilor şi averile celor din top unu la sută nu au fost însă niciodată mai mari.

 

Discursul oficial privind "prăpastia fiscală"se bazează pe un set de ipoteze nenumite, inclusiv:

 

* Bogăţia clasei de guvernământ este inviolabilă. Întreaga povară a datoriei realizate de elita conducătoare trebuie să fie impusă clasei muncitoare.

 

* Nu poate avea loc nicio reducere semnificativă a sutelor de miliarde de dolari cheltuiţi în fiecare an de către complexele masive ale armatei/cele de informaţii.

 

Premizele nerostite din spatele "prăpastiei fiscale" sunt legate de interesele fundamentale de clasă care stau la baza tendinţei spre austeritate. Deficitul şi datoria sunt expresii ale crizei americane şi a lumii capitalismului. Problema reală este legată de întrebarea care clasă trebuie să plătească pentru această criză - clasa muncitoare prin sărăcire şi represiune sau clasă de guvernământ prin eliminarea strânsorii pe care o execută asupra forţelor de producţie ale societăţii.

 

Clasa muncitoare trebuie să avanseze propriul program. Ea trebuie să insiste că toţi oamenii au dreptul la necesităţile vieţii: un loc de muncă sigur şi o plată decentă, securitate economică, alimente, locuinţe, educaţie şi îngrijire medicală. Însă realizarea acestor drepturi nu este compatibilă cu conducerea în continuare a elitei corporative şi financiare.

 

Între aceste două principii contradictorii - dreptul celor bogaţi să adune averi şi dreptul tuturor oamenilor la o viaţă decentă - nu poate fi niciun compromis. După cum a spus Karl Marx, "pentru drepturi egale, decide forţa." Întrebarea cine va plăti pentru criza capitalismului va fi decisă de lupta de clasă.

 

Dacă eforturile clasei conducătoare, de a da înapoi câştigurile din secolul precedent vor reuşi, clasa muncitoare se va scufunda în sărăcie şi sclavie industrială.

 

Numai puterea clasei muncitoare, marea masă a omenirii, stă în calea acestei agende. Însă clasa muncitoare îşi poate apăra interesele sale numai în măsura în care este înarmată cu un program socialist şi dacă este condusă de un partid revoluționar. Obiectivul trebuie să fie eliminarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi reorganizarea societăţii pe baza necesităţii sociale, nu a profitului privat.