Alegerile din Japonia sunt prinse în naţionalism şi militarism

De Peter Symonds
11 decembrie 2012

Campania pentru alegerile din 16 decembrie din Japonia a marcat virajul profund al întregii clase politice înspre naţionalism şi militarism. Aceste tendinţe sunt îndreptate mai ales împotriva Chinei. Schimbarea spre dreapta a politicii japoneze este un avertisment cu privire la pericolele cu care se confruntă clasa muncitoare după agravarea defalcării capitalismului global.

Două probleme semnalează această schimbare: disputa cu China privind insulele Senkaku/Diaoyu şi solicitările pentru o schimbare constituţională care să elimine sau să modifice aşa-numita clauză pacifistă a Japoniei.

Partidul Democratic al Japoniei (DJP), care se afla la conducere, a instigat în mod deliberat tensiunile cu China "naţionalizând" în septembrie insulele aflate în litigiu. Rezultatul a fost o întâlnire periculoasă între navele maritime japoneze şi chineze. Opoziția, alcatuită din Partidului Democrat Liberal (LDP) şi partidul de dreapta Japan Restoration Party (JRP), îşi propune să exacerbeze conflictul prin construirea unei structuri permanente pe insule.

Liderul Shinzo Abe, cunoscut pentru viziunile sale naţionaliste de dreapta, s-a concentrat pe apărarea tuturor teritoriilor pretinse de Japonia, ca mijloc de presiune pentru schimbarea constituţională pentru a transforma "forţele de apărare" în forţe militare normale, capabile să participe la o "auto-apărare colectivă."Clauza "pacifistă" a acţionat ca un impediment pentru participarea armatei în războaiele de agresiune conduse de SUA în Orientul Mijlociu şi, astfel, pentru interesele imperialismului japonez.

Liderul JRP Shintaro Ishihara face apeluri pentru desfiinţarea completă a Constituţiei de "ocupaţie", elaborată de către SUA la sfârşitul celui de -al Doilea Război Mondial. El a sugerat ca Japonia să ia în considerare construirea propriilor arme nucleare. În timp ce avertizează cu privire la pericolele "anti-străini şi ale aventurismului" şi pledează pentru " o apărare responsabilă", prim-ministrul Yoshihiko Noda a cerut anterior modificări pentru a asigura constituţionalitatea militară.

Aceste propuneri sunt însoţite de un efort concertat pentru a revigora militarismul japonez şi pentru a nega crimele teribile ale imperialismului japonez din războaiele sale duse în Asia în anii 1930 și 1940. Abe şi-a făcut cunoscută agenda vizitând notoriul altar de la Yasukuni, ridicat pentru cei morţi pentru Japonia şi cerând o revizuire en-gros a percepţiei "nedrepte" a istoriei de război a Japoniei. Nefiind la fel de flagrant în cererile sale, Noda a apărat o vizită anterioară făcută de Junichiro Koizumi la altarul de la Yasukuni, pe vremea când acesta era prim-ministru, între 2001 şi 2006.

Administraţia Obama a încurajat intenţionat aceste tendinţe militarise din Japonia, ca parte a unei tendinţe agresive a SUA pentru a submina influenţa Chinei în regiunea Asia-Pacific. Washingtonul a contribuit la forţarea demisiei liderului DPJ Yukio Hatoyama la jumătatea anului 2010. Acesta a susținut o politică externă mai independentă faţă de SUA şi cu legături mai strânse cu China. Înlocuitorul său în funcţia de prim-ministru, Naoto Kan, a afirmat rapid sprijin pentru SUA şi în septembrie 2010 s-a angajat într-o dispută diplomatică majoră cu China în legătură cu insulele Senkaku/Diaoyu.

Cu toate acestea, tendinţa clasei de guvernământ japoneze spre naţionalism şi militarism este rezultatul aprofundării crizei economice şi politice din ţară. Surplusul comercial al Japoniei s-a transformat pe fondul unei încetiniri în China, a recesiunii în mare parte a Europei şi a incertitudinii din SUA într-un deficit. După două decenii de stagnare economică, economia se îndreaptă din nou spre recesiune, înregistrând o contracţie de 3,5 la sută în cel de-al treilea trimestru.

Slăbiciunea istorică a capitalismului japonez - el a fost întotdeauna puternic dependent de importurile de materii prime şi exportul pe pieţe - fost subliniată anul trecut de cutremurul şi tsunami-ul care au reprezentat un "triplu dezastru" şi care au forţat închiderea industriei sale nucleare. Importurile de petrol şi gaze, ca substitut pentru sursele de energie, au avut o contribuţie majoră la deficitul comercial.

Pentru burghezia japoneză, tendinţa spre militarism este o încercare disperată de a-şi recăpăta poziţia sa ca putere imperialistă dominantă în Asia. Aceasta este ameninţată de creşterea Chinei, care a eclipsat Japonia anul trecut şi a devenit cea de-a doua cea mai mare economie mondială. Instigarea la naţionalism este, de asemenea, îndreptata şi împotriva clasei muncitoare. Următorul guvern - indiferent de partidul din care s-ar forma acesta - va impune măsuri de austeritate pentru a rezolva deficitul public uriaş al ţării.

Criza actuală a capitalismului japonez are rezonanţe profund istorice. Scurta perioadă cunoscută drept democraţia Taisho din anii 1920 a lăsat la scurt timp după aceea cale liberă unei agende naționaliste de dreapta, în favoarea militarismului şi represiunii împotriva clasei muncitoare. Legea Prezervării Pacii din 1925 a scos în afara legii toate partidele care pledau pentru socialism şi a pavat calea pentru suprimarea grevelor şi protestelor.

Vulnerabilitatea economiei japoneze a fost expusă grafic după accidentul din 1929 de pe Wall Street şi şi debutul depresiei în întreaga lume. Exporturile japoneze s-au înjumătăţit peste noapte, alimentând disperare în cercurile conducătoare şi ducând la o tendinţă spre regres pentru depăşirea crizei prin cuceriri coloniale, mai presus de toate, în China. Armata, susţinută de împărat, şi-a asumat dominanţa politică şi a iniţiat invazia Manciuriei din 1931 şi a Chinei ca un întreg în 1937. Planurile regimului militarist pentru o mai mare sferă pro-prosperitate a Asiei de Est s-au ciocnit cu interesele imperialismului SUA. Acestea au dus, în cele din urmă, în 1941la războiul din Pacific.

Restabilizarea capitalismului japonez după cel de- al Doilea Război Mondial sub egida SUA depindea de strivirea clasei muncitoare care renăscuse şi care era ostilă militarismului japonez, războiului şi privării. Responsabilitatea politică pentru înfrângerea mişcării clasei muncitoare s-a aflat la Partidul Comunist Japonez, care a subordonat muncitorii ocupaţiei americane, susţinând că intervenţia SUA a fost realizarea revoluţiei democratice în Japonia.

În realitate, democraţia postbelică a Japoniei a fost întotdeauna redusă. Bazându-se pe alianţa cu SUA, care a stabilit cadrul pentru expansiunea economică, LDP a deţinut puterea aproape continuu de la fondarea sa din 1955şi pâna în 2009. Partidul nu s-a rupt niciodată de trecutul militarist al Japoniei şi a inclus figuri cum ar fi bunicul lui Abe, Nobusuke Kishi, un membru al cabinetului de dinainte de război, care a devenit prim-ministru în 1957. Guvernele LDP au emis scuze oficiale limitate pentru crimele de război ale Japoniei.

Colapsul Uniunii Sovietice în 1991, sfârşitul Războiului Rece şi re-apariţia rivalităţilor între marile puteri au precipitat o restructurare a politicii japoneze. Clasa conducătoare a căutat să folosească un instrument politic pentru a urmări interesele sale economice şi strategice într-o lume tot mai instabilă. Erupţia crizei financiare globale în 2008 a adăugat presiune unnei urgenţe resimţite în cercurile conducătoare. Ceea ce este prezentat în alegerile din 2012 este o renaştere a ideologiei reacţionare şi a metodelor din anii 1930, doar că într-o formă potrivită secolului 21. Totul are scopul de a satisface cerinţele actuale ale imperialismului japonez.

Opoziţia profundă şi de lungă durată a clasei muncitoare faţă de militarismul japonez, care a adus numai război, dificultăţi economice şi represiune, nu-şi găseşte loc pentru a se exprima. Există mai degrabă o profundă înstrăinare faţa de toate partidele politice, inclusiv Partidul Comunist Japonez, care este prins în naţionalism şi face parte din unitatea politică. Trebuie construit un partid revoluţionar autentic , o secţiune a Comitetului Internaţional a celei de-a Patra Internaţionale, care să unifice muncitorii japonezi cu fraţii şi surorile sale de clasă la nivel internaţional pentru a pune capăt sistemului capitalist aflat în stare de faliment. Acesta nu are nimic altceva de ofertit, decât război şi austeritate.