Europa este prinsă în cea mai profundă criză economică şi socială de la al Doilea Război Mondial încoace.
Comisarul UE Laszlo Andor a declarat marţi în cadrul prezentării Raportului European pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune că în 2012 şi-au pierdut mai multe persoane locurile de muncă, decât în oricare alt an din ultimele două decenii. El a mai subliniat că cei care erau angajaţi aveau mai puţini bani în buzunare şi trăiau riscul de alunecare în sărăcia care creşte implacabil şi că este "puţin probabil ca situaţia socio-economică în Europa să se mbunătăţească în mod semnificativ în 2013."
Situaţia este catastrofală în special în sudul şi estul Europei. Anterior, numai războaiele au reuşit să devasteze economiile naţionale atât de mult şi într-un timp atât de scurt cum au făcut-o măsurile de austeritate din Uniunea Europeană.
În Grecia şi Spania, unul din patru este oficial şomer şi peste jumătate din toţi tinerii nu au un loc de muncă. În ultimii trei ani, venitul mediu pe familie a scăzut cu 17 la sută în Grecia şi cu 8 la sută în Spania. Sistemele de sănătate, pensiile şi asigurările sociale se confruntă cu un colaps total.
Însă în ciuda catastrofei sociale pe care ele au provocat-o prin politicile de austeritate, guvernele europene au intenţia de a strânge mai tare cureaua. Ele nu se mai limitează la periferia zonei euro, ci atacă tot mai feroce clasa muncitoare din ţările de bază.
Acest lucru este confirmat de planurile de austeritate draconică pentru Italia, Franța și Germania, precum şi de închiderea fabricilor auto din Europa. În discursul adresat naţiunii cu ocazia Anului Nou, cancelarul german Angela Merkel a declarat că situaţia economică nu "va fi mai uşoară începând cu anul viitor, ci mai mult dificilă." Acesta este un avertisment clar.
În Marea Britanie, unde aproape un sfert din populaţia trăieşte deja în sărăcie, guvernul Cameron distruge sistematic sistemul naţional de sănătate, educaţie şi asistenţă socială.
Niciun singur partid din spectrul politic oficial nu oferă o ieşire din acest cerc vicios de austeritate, recesiune şi degradare socială. Fie că sunt de stânga sau de dreapta, toate aceste partide sunt de acord că nu există nicio alternativă la consolidarea fiscală şi satisfacţia pieţelor financiare în detrimentul serviciilor sociale, a educaţiei şi sănătăţii. În cadrul alegerilor care urmează să aiba loc în acest an în Italia şi Germania, singura problemă este care partid sau coaliție este cel mai potrivit pentru a pune în aplicare cerinţele oligarhiei financiare.
În Italia se poate alege între trei tabere: tabăra lui Silvio Berlusconi, care uneşte elementele cele mai penale ale burgheziei, în frunte cu rasiştii din cadrul Ligii Nordului; tabăra Mario Monti, omul de încredere al băncilor internaţionale, care anul trecut a pus în aplicare cele mai severe reduceri ale cheltuielilor sociale din istoria ţării şi tabără lui Pier Luigi Bersani, până de curând aliatul cel mai de încredere a lui Monti. Punctul său forte principal este că el este mai bine plasat pentru a integra sindicatele şi pei cei aşa-numiţi "de stânga" în procesul de punere în aplicare a politicii guvernului.
În Germania, Partidul Social Democrat (SPD) şi Verzii încearcă să înlocuiască coaliţia conservatoare neo-liberală condusă de Merkel pentru a impune într-un mod mai eficient austeritatea şi reducerile în cadrul serviciilor sociale. De ce sunt îns tare au demonstrat dela în timpul mandatului deţinut de coaliţia roşu-verde, un guvern condus de cancelarul social-democrat Gerhard Schröder.
Un rol deosebit de insidios este jucat în toată Europa de partidele aparent de "stânga." Ele consideră că activitatea lor principală este păstrarea luptei de clasă sub control şi prevenirea dezvoltării unei mişcări independente a clasei muncitoare. În acest scop, ele critică verbal austeritatea, în timp ce lucrează pentru a canaliza opoziţia socială în spatele sindicatelor, care susţin programul de austeritate a burgheziei şi care colaborează pentru punerea sa în aplicare. În acelaşi timp, partidele de pseudo-stânga oferă guvernelor majorităţile parlamentare necesare pentru punerea în aplicare a atacurilor asupra clasei muncitoare sau pun ei înşişi aceste atacuri în aplicare.
În Danemarca, alianţă roşu-verde, o colecţie de social-democraţi de "stânga", staliniști, maoişti şi pabloiţi, au votat recent în favoarea bugetului prezentat de guvernul condus de social-democraţi. Acesta urmează perfect politicile de austeritate ale guvernului conservator anterior.
În Grecia, Coaliţia Stângii Radicale (SYRIZA) este pregătită să înlocuiască guvernul instabil al prim-ministrului Antonis Samaras. SYRIZA a asigurat în mod repetat băncile internaţionale de disponibilitatea sa de a rambursa datoria guvernului grec şi de a menţine ţara în Uniunea Europeană.
În Italia, atât Sinistra Ecologia Liberta, cât şi Rifondazione Comunista se pregătesc să susţină un guvern condus de Bersani sau de Monti, aşa cum au făcut anterior cu guvernul lui Romano Prodi. Die Linke din Germania este la rândul său dispus să ofere guvernului federal alcătuit din SPD-Verzi majoritatea necesară, lucru care dja are loc la nivelul landurilor.
Aceste partide sunt de stânga doar cu numele. Ele reprezintă un strat al clasei de mijloc, care se deplasează mai mult înspre dreapta, cu cât lupta de clasă se intensifică mai mult. Ele s-au integrat deplin în tabăra burgheză.
În condiţiile în care orice soluţie a crizei este imposibilă prin intermediul structurilor politice existente, conflictele sociale trebuie să îşi asume în mod inevitabil forme mai deschise. Luptele de clasa intense sunt pe ordinea de zi în întreaga Europă. Acest lucru a fost anunţat deja de protestele în masă care au avut loc anul trecut în Grecia, Spania şi Portugalia. Este de neconceput ca sute de milioane de muncitori europeni să accepte fără a lupta distrugerea mijloacelor lor de existenţă.
Cu toate acestea, intensificarea luptei de clasă nu rezolvă automat problema perspectivei politice. Din contra, o adresează cu atât mai clar.
Dacă ca urmare a rolului jucat de partidele de pseudo-stânga o soluţie progresivă a crizei rămâne blocată,, atunci organizaţiile de extremă-dreapta pot beneficia de creşterea mizeriei sociale şi a disperării. Acesta este lecţia amară a secolului trecut. Acelaşi pericol poate fi văzut astăzi în creşterea organizaţiilor de extremă-dreapta şi a celor fasciste, cum ar fi Chrysi Avgi (Golden Dawn) în Grecia, Frontului Naţional în Franţa şi Jobbik în Ungaria.
Muncitorii trebuie să se rupă de sindicate şi de organizaţiile de pseudo-stânga care încearcă să le lege de sistemul capitalist aflat în descompunere. Insistând asupra faptului că nu există nicio alternativă la continuarea reducerilor şi sărăcirea unei mari categorii a populaţiei, clasă de guvernământ recunoaşte falimentul capitalismului.
Singura alternativă la o recidivă în sărăcia de masă şi barbarie este un program socialist. Băncile şi corporaţiile importante trebuie să fie naţionalizate şi plasate sub control democratic. Producţia trebuie să fie reorganizată astfel încât să servească nevoilor societăţii şi nu intereselor de profit ale speculatorilor şi paraziţilor financiari.
Un astfel de program poate fi realizat numai printr-o luptă unită a clasei muncitoare europene şi internaţionale. Este nevoie de formarea unor guverne muncitoreşti şi constituirea Statelor Socialiste Unite ale Europei. Sarcina cea mai urgentă este construirea unor partide revoluţionare muncitoreşti noi, care să facă parte din mişcarea socialistă internaţională - partidele Egalităţii Socialiste şi Comitetul Internaţional a celei de-a Patra Internaţionale.