Română

Lecţiile politice ale grevei muncitorilor de la metroul din Atena

Suprimarea brutală a grevei muncitorilor de la metroul din Atena este o avertizare clară pentru clasa muncitoare internaţională.

Joi, guvernul elen a pus muncitorii grevişti sub legea marţială, forţându-i înapoi la muncă sub povara detenţiei. Vineri dimineaţa devreme, sute de poliţişti au năvălit în depoul de la metrou, arestând cel puţin zece muncitori şi rănind unul. Duminică, grevele de solidaritate ale altori muncitori din transportul public au fost declarate ilegale.

Greva muncitorilor de la metrou a exprimat intensa opoziţie populară faţă de atacurile devastatoare asupra standardelor de viaţă ale muncitorilor eleni dictate de Uniunea Europeană şi implementate de coaliţia de guvernămant a Partidului Noua Democratie. Ultima rundă de reduceri, adoptată în noiembrie, necesită reduceri salariale ale muncitorilor din sectorul public de până la 25 la sută. 

Lupta muncitorilor de la metrou a fost percepută la scară largă ca o provocare faţă de rundele nesfârşite de măsuri de austeritate care sărăcesc secţiuni largi ale populaţiei. Aşa se explică sprijinul larg pentru greviştii din clasa muncitoare. 

Prin invocarea măsurilor de urgenţă şi utilizarea violenţei de stat împotriva muncitorilor de la metrou, clasa conducătoare elenă şi-a exprimat clar intenţiile de a zdrobi prin forţă orice opoziţie faţă de cerinţele UE şi ale băncilor. Prim ministrul conservator Antonis Samaras a declarat deja că va adopta acţiuni similare împotriva grevelor viitoare. 

Toate afirmaţiile, că este posibilă o schimbare a politicii de stat prin intermediul protestelor şi a grevelor limitate, au fost zdrobite. 

În 2010, când programele de austeritate au început în întreaga Europă, diverse greve majore  - ale şoferilor de tir din Grecia, ale controlorilor de trafic aerian din Spania şi ale muncitorilor de la rafinăriile de petrol din Franţa  - au fost încheiate de intervenţiile poliţiei şi ale armatei.

Ceea ce are loc este o transformare istorică a relaţiilor de clasă. La două decenii de la prăbuşirea USSR, clasa conducătoare europeană condamnă clasa muncitoare la un viitor de sărăcie şi deprivare socială. Maşinăria represivă a statului este mobilizată tot mai mult pentru a incrimina şi zdrobi toate formele de rezistenţă socială a clasei muncitoare.

Capitularea imediată a sindicatelor şi a forţelor de pseudo-stânga la zdrobirea grevei muncitorilor de la metrou subliniează semnificaţia luptei Comitetului Internaţional a celei de-a Patra Internaţionale (ICFI) de a expune aceste organizaţii şi de a zdrobi influenţa lor asupra clasei muncitoare. Ele încearcă să limiteze luptele muncitorilor la proteste simbolice şi lipsite  de putere.

Clasa muncitoare poate să mobilizeze cu succes puterea sa industrială doar prin construirea unor noi organizaţii şi a unei noi conduceri, care să preia conducerea luptelor din mâinile sindicatelor şi ale aliţşilor lor de pseudo-stânga. Grevele şi alte acţiuni de masă tebuie să fie direcţionate înspre lupta politică de a da guvernul jos de la putere şi de a-l înlocui cu guverne muncitoreşti bazate pe politici socialiste.

Imediat după ce legea marţială a fost declarată,  sindicatul muncitorilor de la metrou, SELMA, a anulat marşul şi a ordonat greviştilor să se întoarcă la muncă. Pentru a ascunde capitularea sa, sindicatul a anunţat planuri de a contesta în instanţă măsurile de spargere a grevei.

Într-un gest de protest, sindicatele altor muncitori din transportul public au anunţat greve limitate de solidaritate. Marile sindicate, ADEDY (Sindicatul Angajaţilor din Sectorul Public) şi GSEE (Confederaţia Generală a Muncitorilor din Grecia) au criticat spargerea grevei, dar au limitat răspunsul lor la o grevă de 24 de ore, care va avea loc în februarie.

Sindicatele au colaborat la distrugerea nivelului de trai al muncitorilor.  Ei au refuzat mobilizarea politică a clasei muncitoare pentru a da jos de la putere o serie de guverne nepopulare, care au prezidat peste agenda anti-clasa muncitoare a UE. Ele sunt pregătite pentru a organiza greve intermitente cu scopul de a controla şi împrăştia opoziţia clasei muncitoare. 

Prin invocarea legii marţiale, guvernul a acţionat cu convingerea că sindicatele vor acţiona pentru demobilizarea opoziţiei clasei muncitoare.

Un alt aliat cheie al guvernului este Coaliţia Stângii Redicale (SYRIZA), alături de alte grupuri de pseudo-stânga din Grecia. În cadrul alegerilor din luna iunie de anul trecut, SYRIZA a părut a potoli mânia populară prin critici limitate adresate reducerilor sociale. Partidul a reieşit ca fiind cel mai puternic partid de opoziţie, obţinând 27 la sută dn voturi. Încă de la acea vreme, SYRIZA a subliniat sprijinul său pentru statul burghez şi pentru UE, propunând doar schimbări limitate politicilor de reducere a deficitului. 

De atunci, SYRIZA s-a mutat chiar mai mult înspre dreapta. În timpul când greva muncitorilor de la metrou se afla sub atacul statului, Tsipras s-a aflat în SUA reasigurând Fondul Monetar Interanţional (FMI) şi elita conducătoare americană că “partidul său este un partener de încredere. “ La o conferinţă de presă din New York, el a criticat acţiunile guvernului grec, sugerând în acelaşi timp că muncitorii de la metrou sunt şi ei responsabili pentru criză.

Indicând ostilitatea sa faţă de luptele clasei muncitoare, el a declarat: “ Ultimul lucru de care are nevoie ţara noastră este o escaladare a tensiunilor şi conflictelor sociale. “

Colegul său de partid şi deputatul parlamentar din partea SYRIZA, Dimitris Papadimoulis, a fost chiar mai direct, acuzândîntr-un interviu transmis la radio muncitorii de la metro u că s-au bucurat ani întregi de privilegii. El a adăugat că SYRIZA nu are nimic de-a face cu greva. 

Atitudinea ostilă a sindicatelor şi grupurilor de pseudo-stânga demonstrează că atunci când îşi apără drepturile, muncitorii nu se confruntă doar cu aparatul de stat, ci şi cu agenţiile sale SUBSIDIARY, inclusiv sindicatele şi aliaţii lor de pseudo-stânga.

Apărarea dreptului de a face grevă şi  a dreptului pentru nevoi sociale de bază necesită mobilizarea independentă a clasei muncitoare cu scopul de a stabili guverne muncitoreşti, care să naţionalizeze băncile şi corporaţiile majore sub controlul democratic al populaţiei muncitoare.

O astfel de luptă poate avea succes doar ca parte a unei mişcări europene şi internaţionale a muncitorilor îndreptată împotriva sistemului capitalist, a aparatului său de stat  şi a apărătorilor săi din cadrul birocraţiei sindicale şi a organizaţiilor de pseudo-stânga. Acest lucru necesită construirea ICFI ca un partid revoluţionar, care să se opună UE prin perspectiva  Statelor Socialiste Unite ale Europei.

Loading