Cu optzeci de ani în urmă, pe 30 ianuarie 1933, președintele Paul von Hindenburg l-a numit pe liderul naziştilor, Adolf Hitler, drept cancelarul Germaniei. În următorii doisprezece ani, regimul lui Hitler a comis crime la care omenirea nu mai asistase niciodată până atunci. El a distrus mişcarea organizată a forţei de muncă, a supus ţara unei dictaturi totalitare, a distrus Europa într-un război de agresiune neprovocat şi a asasinat milioane de evrei, romi şi alte minorităţi.
30 Ianuarie 1933 a fost un punct de cotitură istoric. Până atunci, barbaria şi antisemitismul au fost considerate trăsături ale unei înapoieri economice şi culturale. Cu toate acestea, în 1933, elita unei ţări extrem de dezvoltată din ambele puncte de vedere, economic şi cultural, a predat puterea unui antisemit barbar al cărui partid se baza pe scursurile societăţii.
Sursa acestei dezvoltări se află în contradicţiile irezolvabile ale capitalismului german şi internaţional. Consecinţele primului război mondial şi debutul crizei economice globale în 1929 au ruinat straturi largi ale clasei muncitoare şi ale clasei de mijloc. Societatea germană a fost profund divizată; democraţia exista numai cu numele. În timp ce se îndrepta spre o explozie socială, Republica de la Weimar a supravieţuit doar pe baza unor decrete de urgenţă şi a cabinetelor prezidenţiale.
În aceste condiţii, Hindenburg a decis să îi încredințeze lui Hitler frâiele guvernului. Naziştii au fost necesari pentru a zdrobi mişcarea muncitorească. Ei au avut suport larg printre straturile disperate ale micii -burghezii şi a proletariatului sărac, pe care ei i-au mobilizat împotriva mişcării muncitoreşti organizate. Distrugerea mişcării muncitoreşti a fost o condiţie prealabilă pentru pregătirea războiului de cucerire pe care mediul de afaceri german îl cerea atât de insistent.
Decizia lui Hindenburg a fost sprijinită de şefii armatei, de către marile afaceri și de partidele burgheze. Hitler nu a trebuit să cucerească puterea; acesta i-a fost înmânată de către elita conducătoare. Afirmaţia, că majoritatea germanilor l-au sprijinit pe Hitler, este evident falsă.
În cadrul ultimelor alegeri înainte de predarea puterii, alegeri care au avut loc în noiembrie 1932, cele două mari partide muncitoreşti, Partidul Social Democrat (SPD) și Partidul Comunist (KPD), au primit cu jumătate de milion de voturi mai mult decât partidul NSDAP a lui Hitler. Muncitorii urau naziştii. Ei nu au votat doar împotriva lui Hitler, ei au vrut chiar şi să se lupte cu el. Însă liderii lor s-au dovedit incapabili de a conduce o astfel de luptă.
SPD-ul, care a zdrobit revoluția proletară din 1918-1919, nu a avut nicio intenţie de a mobiliza muncitorii. Partidul s-a refugiat în spatele statului, despre care a susţinut că va îmblânzi naziştii. A încurajat iluzii în poliţie, armată şi în Hindenburg, pe care SPD-ul l-a susţinut în cadrul alegerilor din Reichstag, din 1932. Nouă luni mai târziu, Hindenburg l-a numit pe Hitler cancelar.
Sindicatele dominate de social-democraţi au mers chiar mai departe. Federaţia Generală a Sindicatelor din Germania (ADGB) şi-a afirmat loialitatea faţă de noul regim şi a demonstrat pe 1 mai 1933 sub zvastică. Nu i-a folosit însă la nimic. Pe 2 mai, naziştii au luat cu asalt sediul sindicatului.
Cheia pentru oprirea lui Hitler s-a aflat în mâinile Partidul Comunist, care a fost fondat în 1919 ca răspuns faţă de tendinţa spre dreapta a SPD-ului. Cu toate acestea însă, sub influenţa lui Stalin, KPD a urmărit o politică dezastruoasă. Partidul a refuzat să facă o distincţie între naţional-socialişti şi social-democraţi, desemnându- pe cei din urmă "socialişti fascişti." Conducerea KPD a refuzat categoric să încheie o alianță defensivă cu SPD împotriva naziştilor.
Lev Troţki şi urmaşii săi au luptat neobosit pentru un astfel de front unit şi au fost persecutaţi dur de către staliniști. Politica stalinistă a presupus o formă de extremă stânga, în fond însă a ascuns refuzul Partidului Comunist de a întreprinde orice luptă pentru a expune conducerea SPD, pentru a câştiga de partea sa muncitorii social- democraţi şi pentru a duce o luptă hotărâtă pentru a se opune lui Hitler.
"Desigur, nicio politică a partidului comunist nu ar fi putut transforma social-democraţia într-un partid al revoluţiei," a scris Troțki în mai 1933. " Însa aceasta nici nu a fost sarcina sa. Pentru a slăbi fascismul a fost necesar să se exploateze până la limită contradicţia dintre reformă şi fascism, iar pentru a slăbi în acelaşi timp şi reformismul, a fost necesară expunerea în faţa muncitorilor a incapacităţii conducerii social-democrate. Aceste două sarcini s-au contopit în mod natural într-una singură. Politica de birocraţie a Cominternului a condus la un rezultat opus: capitularea reformiştilor a servit intereselor fascismului şi nu a comunismului; muncitorii social-democraţi şi-au păstrat liderii; muncitorii comunişti au pierdut credinţa în propria putere şi în conducere."
Din înfrângerea dezastruoasă a clasei muncitoare germane, Trotki a tras concluzii vaste. Până în acel moment, opoziţia de stânga condusă de Troțki a luptat pentru reorientarea politică a partidelor comuniste şi a Internaţionalei Comuniste. Însă în urma refuzului Internaţionalei Comuniste de a trage orice concluzii din catastrofa germană şi prin interzicerea membrilor săi, de a purta orice discuţie legată de politica dezastruoasă a KPD, o astfel de orientare nu a mai fost posibilă.
"O organizaţie , care nu a fost trezită de tunetele fascismului ", a declarat Troțki, "demonstrează astfel că este moartă şi că nimic nu o mai poate revigora vreodată. Este datoria noastră faţă de proletariat şi de viitorul acestuia să spunem acest lucru în mod deschis şi public." Sarcina nu a mai fost aceea de a reforma Cominternul, ci de a construi noi partide comuniste şi o nouă Internaţională.
Troțki a întâlnit rezistenţă acerbă din partea grupurilor centriste. Unele au împărtăşit criticile sale la adresa stalinismului, dar au declarat că stabilirea unui noi Internaţionale ar fi prematură. Un astfel de pas, au susţinut ele, ar fi posibil numai pe baza unei noi ascensiuni a mişcării revoluţionare.
Troțki a respins decisiv aceste argumente. "Cu toate acestea, marxiştii nu sunt fatalişti," a scris el." Ei nu lasă răspunderea care le-a fost atribuită lor pe seama procesului istoric ... . În lipsa unui partid revoluţionar unit, o revoluţie socialistă este de neconceput."
Aceste cuvinte au din nou o semnificaţie importantă şi urgentă. Criza internaţională a capitalismului, care s-a înrăutăţit dramatic de la debutul crizei financiare în 2008, aduce pe ordinea de zi lupte de clasă explozive. În Egipt, Grecia, Portugalia şi Spania, muncitorii se răzvrătesc zilnic împotriva măsurilor de austeritate brutale şi împotriva atacurilor politice, care sunt efectuate de guvernele lor. Guvernele răspund cu metode autoritare şi încurajează dezvoltarea organizaţiilor fasciste, precum Golden Dawn în Grecia, Frontul Naţional în Franţa ţi Jobbik în Ungaria.
O serie de organizaţii de pseudo-stânga fac împreună cu sindicatele tot posibilul pentru a duce luptele muncitorilor într-o fundătură şi pentru a apăra conducerea burgheză. Cele mai urgente sarcini ale acestui moment sunt construirea unei noi conduceri revoluţionare, care să unească muncitorii la nivel internaţional şi să-i mobilizeze în lupta pentru putere muncitorească şi construirea unei societăţi socialiste. Este nevoie de construirea Comitetul Internaţional a celei de-a Patra Internaţionale şi de secţiuni aşe sale, Partidele de Egalitate Socialistă.