Hugo Chavez şi socialismul

De Bill Van Auken
14 martie 2013

Sute de mii de venezueleni au umplut străzile din Caracas pentru a însoţi sicriul Preşedintelui Hugo Chavez către Academia Militară, acolo unde el şi-a început cariera şi unde trupul său a fost depus înainte de înmormântare.

Fostul locotenent colonel a trupelor de paraşutişti a fost la putere timp de 14 ani. Numărul mare al celor care au ieşit în stradă a reflectat sprijinul popular de care s-a bucurat pentru măsurile sale incontestabilele, deşi limitate, pentru îmbunătăţirea condiţiilor sociale ale celor mai sărace straturi sociale din ţară. Acest lucru include o reducere la jumătate a ratei sărăciei, rată care se menţine încă peste media din America Latină.

În Washington, administraţia Obama a emis o declaraţie precaută, numind decesul lui Chavez "o provocare" şi declarâdu-şi speranţa că schimbarea liderului din Caracas va duce la " o relaţie constructivă cu guvernul din Venezuela."

Liderii republicani din Congres au sărbătorit deschis moartea liderului Venezuelei. Tipică a fost reacţia lui Ed Royce, preşedintele Comitetului pentru afaceri externe al Casei Reprezentanţilor, care a declarat: " Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scăpat de acest dictator."

Retorica naţionalistă a lui Chavez, folosirea de către guvernul său a profiturilor obţinute din petrol pentru a plăti pentru programe de asistenţă socială şi realizarea unor ample legături economice cu China i-a adus ura celor de la Washington şi a unui strat din cadrul clasei conducătoare fasciste din Venezuela. Cu toate acestea însă, şi în ciuda afirmaţiilor sale, cât şi ale susţinătorilor săi de pseudo-stânga, ei nu au reprezentat o cale spre socialism.

Chavez a fost un naţionalist burghez, guvernul său s-a bazat ferm pe armata din care el însuşi s-a tras şi care încă continuă să fie principalul arbitrul în cadrul afacerilor de stat ale Venezuelei.

Oligarhia reacţionară venezueleană, a cărei metodă preferată de rezolvare a problemele maselor sărăcite din ţară este crima şi tortura, l-au urât pe Chavez profund. Însă misiunile sau programele lui Chavez pentru îmbunătăţirea nivelul de trai, al locuinţelor, a sănătăţii şi educaţiei, nu au reprezentat niciodată un pericol real la adresa intereselor lor de profit.

Atât în sectorul privat al economiei ţării, cât şi partea din venitul naţional, care a mers la angajatori şi nu la angajaţi, a fost mai mare sub Chavez decât înainte de momentul când acesta a preluat conducerea. Prin “chavismo” s-a născut un strat nou al clasei de guvernământ, care s-a îmbogăţit prin contracte guvernamentale, corupţie şi speculaţii financiare.

Între timp, "Revoluţia Bolivariană" nu a făcut nimic pentru a modifica statutul Venezuelei ca şi o naţiune dependentă şi asuprită de imperialism. Economia ţării este încă în întregime dependentă de exportul de petrol (cea mai mare parte către SUA) şi de importul de capital şi bunuri de consum.

În cadrul alegerilor prezidenţiale, care au avut loc în noiembrie anul trecut, Chavez a apelat la susţinerea celor înstăriţi şi privilegiaţi, insistând că politicile sale au promovat pacea socială şi stabilitatea şi au înlăturat ameninţarea unui război civil.

Chavez a avut motive ample pentru a apăra politicile sale printr- o retorică de stânga definită vag " socialismul secolului XXI ." Primul său scop a fost să devieze şi să calmeze militantismul muncitorilor din Venezuela, a căror lupte au fost numite “contrarevoluţionare” imediat ce au scăpat de sub controlul partidului de guvernământ PSUV (Partidul Socialist Unificat din Venezuela) şi a Federaţiei Sindicatelor Bolivariane.

Cu toate acestea, un întreg strat al celor de pseudo-stânga la nivel internaţional - inclusiv diferite organizaţii şi persoane fizice, care în trecut s-au denumit a fi "troţkişti" - au încercat să ofere credibilitate retoricii sale "socialiste". Acest lucru a ajuns la niveluri ridicole, ca de exemplu la apelul făcut de Chavez pentru o a Cincea Internaţională . Acest apel a fost emis într-un discurs ţinut de Chavez la o adunare a partidelor de "stânga" în Caracas, în noiembrie 2009. Prezente au fost delegaţii ale Partidului Comunist Chinez, ale Partidului Muncitoresc din Brazilia, ale Peronist Partido Justicialista din Argentina şi ale PRI din Mexic.

Un exemplu tipic a fost şi reacţia lui Francois Sabado, un lider membru al Internaţionalei Pabloite şi a Noului Partid Anticapitalist din Franţa. El a descris acea reuniune a partidelor conducătoare de dreapta, anti- clasa muncitoare, drept un " instrument important care să lupte împotriva claselor conducatoare, nu numai în America Latină, ci în întreaga lume." El a continuat insistând că "divergenţele" politice ar putea fi depăşite şi că nu era nevoie "să se discute bilanţurile istorice ale diferitelor curente."

Un astfel de "bilanţ" ar putea expune experienţa istorică lungă şi tragică - în special cea din America Latină - a încercărilor unor şarlatani politici, cum este Sabado, de a înfăţişa regimurile burgheze naţionaliste ca fiind "revoluţionare" şi "socialiste", subordonând acestora luptele clasei muncitoare.

În anii 1970, acest lucru a luat forma unei tendințe politice conduse de Nahuel Moreno. Acesta a încercat să subordoneze clasa muncitoare argentiniană Peronismului şi Castroismului, dezarmând-o din punct de vedere politic în faţa loviturii militare de stat din 1976. Partidul lui Guillermo Lora din Bolivia a jucat în 1971 un rol similar împotriva Generalului de "stânga" J.J. Torres, a cărui preşedinţie a fost încheiată cu lovitură de stat militară a celor de dreapta, reprezentaţi de Generalul Hugo Banzer.

Adaptări similare la regimurile Gen. Velasco Alvarado din Peru şi a Gen. Omar Torrijos în Panama au dus la trădări şi înfrângeri ale clasei muncitoare în aceste ţări. Totodată au dus la promovarea Castroismului şi Guevarismului pe întregul continent.

Prezentarea de către cei de pseudo-stânga de astăzi a Chavismului în culori socialiste nu este o chestiune legată de faptul că aceste lecţii istorice nu au fost învăţate, ci mai degrabă de interesele de clasă adânc înrădăcinate. Ei sunt atraşi de "socialismul secolului XXI" a lui Chavez tocmai din cauza ostilităţii lor faţă de concepţia marxistă care spune că o transformare socialistă poate fi efectuată numai prin lupta independentă şi conştientă a clasei muncitoare pentru a pune capăt capitalismului şi pentru preluarea puterii în propriile mâini. Aceste elemente politice din cadrul micii burghezii sunt atrase în schimb către o politică impusă de un comandant carismatic şi concepută pentru a salva capitalismul de o revoluţie. Aceste straturi s-au mutat înspre dreapta din ziua în care s-au adaptat Castroismului în anii 1960 şi 1970. Într-adevăr, înainte de moartea sa, unii dintre cei care l-au lăudat pe Chavez s-au întors împotriva lui din cauza opoziţiei sale faţă de războaiele SUA pentru schimbarea regimului în Libia şi Siria, pe care ei le-au susţinut asemeni imperialismului.

Oricare ar fi soarta imediată a încercărilor aflate în desfăşurare pentru a prezenta un nou chavism fără Chavez, lupta de clasă în Venezuela şi în toată America Latină se va intensifica sub impactul aprofundării crizei mondiale capitaliste. Problema crucială este construirea unor partide noi, independente şi revoluţionare, secţiuni ale Comitetul Internaţional a celei de-a Patra Internaţionale, pentru a lupta pentru mobilizarea politică independentă a clasei muncitoare ca parte a luptei la nivel mondial împotriva capitalismului.